La finele săptămânii, parcă încremenită în orașul ale cărui mațe sunt sparte cu zgomot de pickhammere tot mai des, stau în scaunul de cafea și răsfoiesc ba paginile cărții, ba ale internetului. Adicția de telefon îmi trimite periodic ochii pe sticla colorată de social media inundată de poze de vacanță, reclame ridicole, evenimente, poze cu, și poze cu, și poze cu. Este lucru știut clar, se comunică foarte mult prin poze iar asta nu e nici rău, nici bine, e doar altfel, e cool. Ba chiar e și haios. Dincolo de curentul cultural al memelor, e haios cum algoritmii creează colaje. Sigur ați pățit și voi colaje. Mi s-a întâmplat recent să îmi apară în feed poza unei persoane pe care o poreclisem cumva și exact după, alăturate pe verticală, o fotografie a unui fotograf contemporan cu fix creatura lui Dumnezeu, purtătoarea de drept a ”poreclei”. M-au stăpânit niște hohote zdravene și m-am gândit că dacă există Dumnezeu, dacă există destin, iată dovada! este omniprezent. Dumnezeu e pe Instagram și are umor. Ideea e că mijloacele, comunicarea, limbajul se schimbă, dar ce comunică oamenii nu.
Cam de aici mi-am amintit cu plăcere că oameni cool au tot existat peste timp, că nu noi am inventat cool-ul. M-am întors în anticariat și am readus la viața proaspătă dată de aerul condiționat pe Duiliu Zamfirescu (1858-1922).
Nu vreau să încarc cu foarte multe date, dar nu știu ce a mai rămas de pe la școală, dintr-o piesă de teatru, dacă vă mai amintiți de el. Zic pe scurt că D. Zamfirescu a scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar e de reamintit că el a scris primul roman epistolar din literatura română, Lydda și primul ciclu de roman – Ciclul Comăneştenilor (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna, Ceea ce nu se poate).
Desigur, mulți pot spune că nu sună natural la prima impresie: The cool Duiliu! Dar astăzi vă aduc o scrisoare de a sa către tizul și bunul său prieten, Duiliu Ioanin (poet, jurist și magistrat), sperând să găsiți și voi că era cool ce și cum discutau ei, inclusiv despre ”pozele” vremurilor.
În studiul introductiv al cărții din care am extras fragmente dintr-una din scrisorile care mi-au plăcut mult, criticul Al. Săndulescu scria, în iulie 1966, despre ”corespondența unui scriitor că este ca și cum ai intra în camera lui de lucru și, nevăzut, l-ai însoți în lungile-i nopți de veghere, ca și cum i-ai cerceta biblioteca și hîrtiile cu planuri și frînturi de versuri împrăștiate pe masă, ca și cum i-ai citi indiscret și misterios gîndurile”. Iar despre corespondența lui D. Zamfirescu zicea că este foarte cool, fiind printre cele mai valoroase din literatura de sfârșit de secol XIX, alături de cea a lui Titu Maiorescu și Caragiale.
Fragmentul a fost preluat din volumul ”Duiliu Zamfirescu Scrisori inedite”, ediție îngrijită, cu note și studiu introductiv de Al. Săndulescu, Editura Academiei, București, 1967, pag. 98.
„Focșani în 16 august 1880
Dragă Duiliu,
Știu că cea din urmă călătorie a unui om pe lume e, totdeauna, de natură a-ți inspira triste reflecțiuni. Și îți voi observa asupra acestui punct că frumoasele tale triste reflecțiuni mă bucură cu atît mai mult cu cît cuget că-mi sunt adresate mie; pentru că: trăind între oameni, este natural să avem diferite feluri de prieteni, după diferitele stări ale spiritului și ale inimei; acei cu cari ne bucurăm de bucuriile noastre nu sunt aceiași cu cari ne întreținem de durerile noastre. Și adevărații prieteni sunt cei pe care-i leagă durerea. […]
Asupra credințelor tale religioase iată ce gândesc eu: Un Dumnezeu care nu poate să fie perfect nici înaintea creațiunuilor sale nu mai este un Dumnezeu. Dumnezeu sufere! Sufere de cea mai mare boală a omenirii, sufere de egoism! Deci el nu mai este pentru noi acea vagă concepțiune, mare ca și nemărginirea, eternă ca și universul, sublimă prin însăși depărtarea sa de noi; acel calculator divin care a aruncat stelele în spațiu tocmai în marginea sferei atracțiunii și gravitațiunii universale, ca să poată sta atîrnate ca lampe de bolta cerească; acea diafană ființă care stă în contemplațiune dincolo de sticla cerului albastră, și a cărui liniște, a cărui seninătate se reflectă și în seninătatea cerului, nu mai este nimic din toate acestea. Este un Dumnezeu sfîrșit, supus la aceleași legi dureroase ca și omenirea, este o ființă neperfectă. Tu vrei să crezi că Dumnezeu a făcut pe om după chipul și asemănarea sa; eu cred tocmai dimpotrivă, că omul a făcut pe Dumnezeu după asemănarea și chipul său, deci l-a făcut imperfect, precum însuși este.
Cu religiunea mea, mi se pare că poți mai lesne și mai bine să-ți explici și pe om și puterea creatoare… Sper să te fac ateu.
De la prima coaja a pămîntului, de la cele dintîi învîrtiri ale sale, de la primele raze de căldură, s-au născut unele ființe, unele infinități dacă vrei, imperceptibile, fără o formațiune complectă, un fel de ființe nebuloase, cari urmând învîrtirii generale și razelor de căldură din ce în ce mai puternice, au început a se complecta, a se mări, a se mișca, a se nutri, a lua diferite forme, pînă în sfârșit au luat forma unui gîndac, de exemplu. După aceea, urmînd aceleași legi, într-o trecere de ani, pentru cari care mintea omenească nu poate găsi o țifră, s-au perfecționat, luând alte forme, altele, altele. Această ființă, ca cea mai veche pe pămînt, a trebuit să fie cea mai dezvoltată în inteligență, după cum omul cel mai bătrîn printre oameni este cel mai cuminte. Iată-ne dar noi. Explicațiunea este prozaică, dar este justă. Iată-ne noi, cu egoismul nostru, pe care ni-l putem explica astfel fiindcă nu ne datorim decât nouă ceea ce suntem!
Dacă este o ființă, un ce, în afară de om, care ar trebui să fie adorat, desigur ar trebui să fie soarele. Iată întru ce religia budistă este cea mai corectă prin toate religiunile lumei.
Trec acum la alt ordin de idei. Citind zilele astea un voiagiu în Palmira, capitala reginei Zenobia, am dat de portretul autorului, o damă rusă, care era Aristița în picioare, adică, mai bine zicînd, Aristița stînd jos, drapată de o haină cutată care-i cădea peste picioare în modul cel mai grațios, ținînd în mîna dreaptă condeiul și în stînga jurnalul de impresiuni, cu o privire vie, francă care însă promitea în unele ceasuri să se piarză atît de încet, atît de afund în umbra genelor, încît mai mult decît o idee profană mi-a trecut prin cap la vederea acestui portret. Dacă ar fi al meu jurnalul, ți l-aș trimite să-l vezi și tu.
Nu-mi mai spui nimic de fericirea ta de a respira aerul aceluiași oraș pe care-l respiră și dînsa. Dînsa, nu cea de la casa de sănătate. Aceea, pentru tine, nu mai este decît umbra unei alteia. Zic pentru tine, fiindcă pentru toată lumea cealaltă ea e mai mult decît o umbră: e un volum.
Eu? Eu trăiesc neafectat de nimic, nici de bucurie, nici de durere. Dacă ar fi ceva în sufletul meu, n-aș îndrăzni s-o spui, fiindcă ar fi sau prea mare sau prea mic în raport cu lumea din afară. Așa, mai bine nici voi să știu ce mai este. A trăi sau a nu trăi, în Focșani, e tot una.
Mă-ntrebi de ce nu m-a numit în locul lui Rădulescu: fiindcă n-am avut pe nimeni cine să stăruie la Minister.
Am scris lui Economu, secretaru Universității, să-mi trimeată diploma. Fii bun și treci într-o zi pe la Facultate de vezi ce face. Voi să mă-nscriu ca advocat pînă m-o numi.
Am fost zilele trecute la vînat. Zău, nu știi ce farmec deosebit are liniștea pădurilor, ce șoaptă lungă se aude în căderea fiecărei frunze și ce mărturie tristă găsești la fiecare pas, sub picioare, despre destinata lucrurilor pe pămînt. Și iarăși, cînd bate vîntu, ce zgomot asurzitor, cîte glasuri ies din îmbătrînitele piepturi ale plopilor uriași!… Prin mijlocul pădurei trece Rîmna, o gîrlă frumoasă, pe a [l] cărei prund am stat cu pușca-n mînă cîtăva vreme, uitîndu-mă cum curgea apa încet… încet. Și am gândit în cîteva ceasuri la cîțiva ani! la Herești, la Măgurele și la multe încă. […]
Complimente de la Hernani.
Sărutări,
Duiliu Zamfirescu”
