„Gabriel Macsim ar fi trebuit să fie, azi, la al doilea volum și să se bucure de o recunoaștere pe măsură, dar viața și pandemia au decis altfel. Păcat. E un prozator complet, insolit, neiertător, curios, surprinzător, care intrigă, seduce și pune probleme. Lumea lui e una privită la microscop, până la ultima celulă, până își pierde umanitatea, doar că nu știm niciodată cine e cel care privește. Abia la sfârșitul cărții simți că e vorba de un extraterestru. Altă explicație nu poate fi.” (Florin Iaru)
„Stranietatea dă farmecul povestirilor lui Gabriel Macsim, un prozator cu o preferință evidentă pentru întâmplări, situații și cazuri neobișnuite, la limita paranormalului cu fantezia. Uneori întunecate, cu implicații metafizice, parabolele și scenariile imaginate de Gabriel Macsim au un aftertaste prelung și neliniștitor. Mai ales proza titulară, un Blade Runner ortodoxist, distopie religioasă hi-tech, în care ecumenismul pansexual se refugiază, la propriu și la figurat, într-un stil de viață primordial, departe de catedralismul virtual, pentru a prezerva umanitatea de combo-ul religiei mercantile cu tehnologia hipnotică.” (Marius Chivu)
Gabriel MACSIM (n. 1977) este absolvent al Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București, unde are și un doctorat în matematică. A urmat cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A fost finalist al bursei Prima carte (Fundația Friends for Friends) – profesori Marius Chivu și Florin Iaru (2017-2018). A publicat povestiri în antologia KIWI (2021, 2022) și în revistele Iocan, Steaua, Timpul, Echinox. Vezi mâinile mele este debutul lui editorial.
Fragment din povestirea Cineva va muri
Mulţimea continuă să se reverse dinspre bulevardele Unirii şi Libertăţii. Mii de trupuri înghesuite unele în altele umplu Piaţa Constituţiei. Nu circulă nicio maşină. Doar oameni care vin din toate părţile, fiecare căutînd să ajungă cît mai aproape de Vladimir, aflat undeva aproape de centrul pieţei.
Lumina puternică a soarelui de sfîrşit de mai şi căldura neobişnuită pentru această perioadă se reflectă din zecile de ferestre şi zidurile albe ale clădirilor din jur, făcînd şi mai apăsător zumzetul ce pluteşte deasupra masei de oameni ce continuă să crească. Mulţi au sărit gardul ce împrejmuieşte clădirea imensă şi stau întinşi pe iarba de un verde prăfuit, aşteptînd ca bărbatul să plece mai departe. Nimeni nu îi împiedică să facă asta atît timp cît în mijlocul lor este Vladimir. Nici măcar oamenii de ordine care stau înşiraţi lîngă gard, curioşi să‑l vadă pe omul despre care au auzit de la televizor sau din spusele cunoscuţilor.
Puhoi de lume venită din toate colţurile capitalei, ale ţării şi chiar de peste hotare umblă de mai bine de o lună pe străzile Bucureştiului. Şi‑au adus cu ei bolnavii, bătrînii, orbii, surzii, muribunzii, paraplegicii, ghinioniştii în dragoste sau afaceri, depresivii, cei cu cununiile legate sau care au argintul viu şi îl urmează pe cel căruia au renunţat să‑i mai spună pe nume. Îi spun simplu „El“ şi toţi ştiu despre cine este vorba. Ideea că apariţia lui Vladimir este a doua venire pe pămînt a lui Iisus şi‑a făcut imediat adepţi.
În partea dreaptă a pieţei, în dreptul sediului băncii, o reporteriţă cu părul roşcat opreşte trecătorii. Le vîră sub nas microfonul roşu, în timp ce un tip bărbos, cu o faţă lucioasă şi mare îi filmează cu o cameră pe care o ţine pe umărul stîng. Bărbaţii care trec pe lîngă ei privesc discret către picioarele superbe ce se scurg din fusta scurtă a jurnalistei şi apoi jenaţi către cameră, înghiţind în sec.
— Pentru ce aţi venit aici?
— Pentru sănătate, pentru înţelegere, răspunde prompt tînăra întrebată, umezindu‑şi buzele. Urmează să avem un bebeluş.
— Dumneavoastră ce aşteptaţi? o întreabă reporteriţa pe o bătrînă.
— Păi, noi aşteptăm ca… Face o scurtă pauză căutînd în jur ajutorul şi continuă.
— …să fie bine, să fie sănătoşi, să fie pace şi Maica Domnului ştie ce ne trebuie dacă ne rugăm cu credinţă.
— Dar tu? Tu pentru ce ai venit aici? o întreabă roşcata pe o elevă de liceu.
— Eu am venit să mă ajute cu şcoala, cu examenele. Sînt clasa a XII‑a şi urmează să dau bacul.
— De cînd eşti plecată?
— De dimineaţă, de la şapte, răspunde eleva zîmbind larg spre cameră.
— Păi, nu trebuia să fii la şcoală?
— Ei, ba da, dar nu contează.
— Dar dumneavoastră?
Pentru cîteva momente, bătrînul întrebat, căruia îi lipsesc incisivii de jos, se încruntă pe rînd spre microfon, jurnalistă şi cameră. Ridică mîna dreaptă şi începe să gesticuleze cu arătătorul în sus.
— Celor care ne… ne conduce să le dea minte şi… şi… să încerce şi ei să… să facă o minune cu noi
Reporteriţa lasă microfonul în jos şi îi face semn cameramanului să oprească filmarea. Îşi pune microfonul la subraţ şi colegul ei îi întinde o sticlă cu apă. Mulţimea continuă să treacă pe lîngă cei doi în timp ce aceştia se retrag la umbră, sprijinindu‑se de zid.
Femeia îşi scoate telefonul şi îl verifică. N‑a primit niciun răspuns la cele patru mesaje trimise de azi‑dimineaţă. Scrie rapid încă unul, îl expediază şi mai rămîne cîteva secunde în aşteptare, fără să se întîmple ceva. Bagă telefonul înapoi în buzunarul fustei şi îşi ridică privirea spre mulţimea care curge pe lîngă ei.
— Ăştia nici nu ştiu pentru ce au venit aici, îi şopteşte roşcata cameramanului. Umblă aşa ca oile toată ziua, fără să aibă habar ce se întîmplă. Mi‑e aşa lehamite de căcaturile astea.
Îşi aprind amîndoi cîte o ţigară şi privesc oamenii trecînd pe lîngă ei, spre centrul pieţei. După ce termină de fumat, bărbatul îşi pune camera pe umăr şi intră amîndoi din nou în mulţime.
— Mai rezistaţi?
Bătrîna căreia i‑a adresat întrebarea priveşte pe rînd către microfon şi spre cameră.
— Mai rezistăm, că ne întăreşte Măicuţa Domnului, răspunde zîmbind.
Îşi aranjează baticul multicolor pe cap, priveşte scurt către cer şi continuă.
— Cu voia bunului Dumnezeu, rezistăm.
Cei din jur le aruncă zîmbete binevoitoare celor două femei şi trec mai departe, întorcînd capetele pentru cîteva clipe.
