„Marin contempla de pe băncuţa din curtea bisericii gândul acesta al iubirilor împrăştiate pe faţa Pământului care se învârtea prin spaţiu cu o viteză uriaşă, dar în acelaşi timp cu o delicateţe ce le-ar fi permis oamenilor să îşi ducă iubirile în linişte şi pace. Cu toate astea, oamenii îşi trăiau vieţile ca şi când nu ar fi fost pământeni, ci nişte dumnezei războinici care trăiesc la infinit. El însuşi avea această impresie despre sine că, în ciuda ipohondriei şi a anxietăţilor care se înmulţeau, se comporta ca un zeu războinic şi morocănos. Îi lipsea iubirea.”

Marin Preda (1922-1980) s-a născut în comuna Siliştea-Gumeşti din Teleorman, în familia lui Tudor Călăraşu şi a Joiţei Preda (al cărei nume îl va purta). A arătat încă de copil dragoste de carte şi, după multe rugăminţi şi stăruinţe, i-a smuls mamei promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „şcoala de învăţători”. În 1937, a părăsit satul natal pentru a-şi continua studiile la Şcoala Normală din Abrud, apoi la cea din Cristur-Odorhei. În urma Dictatului de la Viena a fost repartizat la o şcoală similară din Bucureşti, unde a asistat în ianuarie 1941 la rebeliunea legionară şi la reprimarea ei, pe care le va descrie mai târziu în Delirul şi Viaţa ca o pradă. Şi-a găsit un post de corector la ziarul Timpul, unde a debutat în 1942 cu schiţa „Pârlitu’”. A luat parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, unde nuvela sa „Calul” a produs o vie impresie. Aceasta avea să fie inclusă în volumul său de debut, Întâlnirea din pământuri, apărut în 1948. Primul volum al Moromeţilor, scris între 1949 şi 1955 şi finisat împreună cu poeta Aurora Cornu (care va fi prima lui soţie), i-a adus consacrarea. În 1968 a devenit vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 director al Editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moarte. În 1975 i-a apărut romanul Delirul, iar în 1977 Viaţa ca o pradă, amplu roman autobiografic. Ultima sa carte, Cel mai iubit dintre pământeni (1980), a fost percepută imediat după apariţie ca o critică îndrăzneaţă la adresa regimului comunist şi retrasă din librării după câteva săptămâni. Pe 16 mai în acelaşi an, Preda a fost găsit fără viaţă în camera sa din vila de creaţie a scriitorilor de la Mogoşoaia. Dispariţia lui fulgerătoare a iscat multe controverse, una dintre ipotezele intens vehiculate în epocă fiind cea a crimei politice.

Bogdan Răileanu s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii din Bucureşti. În 2014 a participat la o serie de cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru şi Marius Chivu. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan. A publicat volumul de povestiri Tot spaţiul dintre gândurile mele (Polirom, 2017), romanele Dinţii ascuţiţi ai binelui (2018) şi Teoria apropierii (2019), precum şi microromanul Să nu laşi moartea să te găsească (Polirom, 2021).

Fragment

La un moment dat în încăpere intră Lovinescu pe o ușă și se apropie de Marin. Îi făcu semn să îl urmeze și atunci Marin se ridică și dispăru alături de bătrânul critic într-o încăpere mai mică. Acolo, la un birou, aștepta cineva. Lovinescu îl invită pe Marin să ia loc.

– Dragul meu, ți-o prezint pe Hortensia Papadat-Bengescu, spuse criticul arătând spre femeia care stătea acum așezată pe un scaun în fața lui Marin, cea mai mare scriitoare din țara noastră.

Preda se ridică de pe scaun și întinse mâna către scriitoare cu respect. Era absentă de parcă nici n-ar fi existat în locul acela sau poate că locul acela nu exista pentru ea. La o privire mai atentă, Marin observă bătrânețea care pusese stăpânire pe femeia din fața sa. Era dezamăgit într-un fel. Cu siguranță cunoștințele ei vaste erau  interesante, experiența ei cu scrisul la fel, dar era prea în vârstă, nu avea chimia necesară unei legături trainice cu tânărul Marin Preda. Îi lipsea licărul acela al scriitorului înfometat de cuvinte și de idei. Poate așa va ajunge și el peste vreo cincizeci de ani, se gândi Marin și se așeză la loc în scaun. Ce e bătrânețea asta? Un loc în care cuvintele sunt de prisos. Ai trecut de atâtea ori pe lângă cuvinte și personaje căutând un sens în ceea ce faci încât la bătrânețe după această luptă nu îți rămâne decât să privești imobil din spatele ridurilor lumea. Ai trăit oricum mai multe vieți decât alții. Marin își aduse aminte de tatăl său care și el era bătrân, dar viața încă palpita în venele sale. Ce dacă lucrase același pământ în fiecare an cu mâinile. Trecuse pe aceleași loturi cu căruța și caii, fumase și stătuse pe marginea câmpului așteptând să plouă sau să se coacă grâul. El trăise mai multe vieți ale plantelor, răbdarea lui cu timpul era mai mare decât a doamnei Papadat-Bengescu.

Pe masă erau niște sandvișuri. Brusc șirul gândurilor se îndreptă spre acele apariții de pâine și salam care îl îmbiau. Cum arăta omul care făcuse salamul acela? Ce făcea el acum? Știa oare că o bucățică din munca lui va ajunge în prezența acestei doamne, cea mai mare scriitoare a țării sale?

– Eu tocmai plecam, spuse femeia cu o voce absentă și se ridică de pe scaun. Te rog să ai grijă de tine, Eugen.

Ieși pe o altă ușă care nu dădea în sala mare în care stăteau scriitorii și ascultau lecturile. Se topi în întuneric și lăsă în urma ei o liniște stânjenitoare.
Lovinescu rămase gânditor în urma ei, privind parcă prin Marin Preda, apoi reveni brusc la viață.

– Ia, dragul meu, ți-e foame? Ia și mănâncă să ai putere. Ce faci? Ne citești ceva în seara asta?
– Da, spuse Marin și puse mâna pe un sandviș.
– Bravo, bravo! Așa trebuie să fii, productiv, să pui material în circulație.
– Încerc, sper să vă placă. O să citesc ceva puțin diferit față de data trecută.
– Aha, bun, e bine, asta înseamnă să ai încredere în tine. Cum o duci în rest?

Marin înghiți. Treaba asta cu încrederea în sine începea de la o vreme să o simtă ca pe un spin în coastă. De ce toți vorbesc despre încredere? Și Caraion acum o vreme tot despre asta îi vorbise. Ion Caraion, poetul și prietenul lui de la Timpul, care avusese legături cu legionarii și care se confrunta cu cenzura și spunea mereu că doar încrederea în el îl ține la suprafață. Ce era încrederea în sine de fapt? Un soi de curaj să te învingi pe tine însuți, pe cel slab și îngrijorat, pe cel plin de griji și teamă. Încrederea în sine te poate face și periculos. Hitler avea încredere în sine, nu? Toți ofițerii germani pe care îi văzuse prin București aveau ceea ce altora li se părea superioritate. Lui Marin i se părea încredere în sine. El nu avea asta. El abia reușise de o vreme să își permită o odaie încălzită doar a lui în care putea să scrie și să viseze personaje. Încă nu se confruntase cu celelalte griji subtile și bolnăvicioase.  Venea de la sat, acolo unde lumea umbla desculță și iarna, avea un avantaj aici, dar nu i se părea că se numește încredere în sine.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.