Mai sunt trei zile din 2018 și, inevitabil, trebuie să dau și eu în mania concluziilor taxinomice, a bilanțurilor festive și a fervorilor laudative de sfârșit de an. Am făcut-o deja amintind de lecturile de peste an (dar și de cele care mă țin captiv în acest final de decembrie cu vreme care te îmbie la plimbări melancolice prin cartier) sau despre planificarea pe termen scurt pe care, grijuliu, mi-am făcut-o.
N-am să vă plictisesc prea mult cu ceea ce vreau să scriu aici, mai ales că, dintr-o juvenilă (a se citi rebelă) pornire am privit dintotdeauna cu reticență laudele (de sine) sau mesajele care preamăresc. Având în vedere însă principalele mele realizări de peste an, nu mă pot abține să nu umblu la registrul ușor edulcorant al adjectivelor sau al expresiilor care mustesc de recunoștință ori prețuire. Să-mi fie iertate aceste înclinații fiindcă, așa cum se știe, vârstele (aproape) înaintate erodează eșafodajul tuturor insensibilităților și demantelează naturelul simțitor.
Dând, așadar, curs tuturor emoțiilor de sărbători, trebuie să spun că am avut, măcar din punct de vedere literar, un an așa cum nici în visurile mele cele mai frumoase nu am sperat vreodată că o să am. Cele două cărți care mi-au apărut aproape simultan stau mărturie.
Înainte de a spune ceva despre asta, trebuie să trec mai întâi prin începutul lui 2018, când, intrat într-un fel de vortex liric, am definitivat două cărți de poezie (Ziua în care a murit John Lennon și Vocile). A urmat apoi examenul decisiv, încheierea rescrierii și corectării romanului Sebastian, care m-a dus cât ai clipi până pe la sfârșitul lui aprilie.
A urmat apoi un scurt intermezzo, cu leneveli oblomoviene și excursuri vinovate prin anticariate, pe la terase sau prin veșnicul AFI Cotroceni, după care, îndemnat de familie și de unele mai vechi ambiții personale, am dat drumul site-ului www.omiedesemne.ro, mediu virtual care vă e deja (sper) destul de familiar.
Așa cum spuneam, toamna a fost fabuloasă. Am lansat la Gaudeamus, pe 17 noiembrie, la interval de două ore și jumătate, cuprins parcă de o beție vecină cu dicteul automat, două cărți: volumul de poezie Mother (Editura Paralela 45, 2018) și romanul Sebastian (Editura Cartier, 2018).
E momentul să-i amintesc aici pe cei care au făcut posibilă apariția acestor cărți. Mother părea un proiect ratat (așa cum mai am destule prin sertare), numai că, probabil când nici măcar eu nu mai speram că acest volum de poezie, atipic pentru felul meu de a scrie, o să apară, Cosmin Perța a făcut imposibilul să fie posibil. Altădată intangibilă practic pentru mine, Editura Paralela 45 mi-a găzduit, finalmente, o carte la care țin și voi ține întotdeauna.
Al doilea eveniment editorial în care am fost direct implicat a fost cel legat de romanul Sebastian. Refuzat de editurile din țară, l-am rugat pe Claudiu Komartin să-i întrebe pe cei de la Editura Cartier dacă sunt interesați de o carte despre viața lui Mihail Sebastian. Fără ca măcar să citească manuscrisul, dându-mi credit nelimitat, Claudiu i-a trimis mai departe romanul lui Gheorghe Erizanu.
Peste câteva zile am primit răspunsul pozitiv, iar peste câteva luni, prin intermediul lui Adrian Ciobotaru, care a făcut un detour prin București, am primit cartea. I-am spus atunci la telefon lui Gheorghe Erizanu că dacă ar fi lângă mine ar avea ocazia să vadă un om realmente fericit.
Ei sunt eroii mei de anul acesta: Cosmin Perța, Gheorghe Erizanu și Claudiu Komartin. Le mulțumesc încă o dată aici, așa cum am făcut-o de altfel, terciuit de emoție (vorba lui Radu Vancu, cel căruia trebuie să-i mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care le-a scris despre Sebastian pe coperta a IV-a), și față către față.
A fost, din punctul acesta de vedere, un an irepetabil. Ce va mai fi la anul, vom vedea. Până la un nou bilanț, vă doresc tuturor să aveți un 2019 cu multe împliniri, cu pace și spor în toate proiectele pe care le veți pune la cale. La mulți ani!
