ELENA VLĂDĂREANU (născută în 1981, în Medgidia) a debutat cu volumul „Pagini” (editura Timpul, 2002). A mai publicat volumele de poezie „Fisuri” (editura Pontica, 2003), „europa. zece cântece funerare” (Cartea Românească, 2005), „spațiu privat. A notebook, cu 33 de ilustrații de Dan Perjovschi” (Cartea Românească, 2009), „Non Stress Test” (Casa de Pariuri Literare, 2016) și „bani. muncă. timp liber.” (editura Nemira, 2017, în colecția Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean). Este absolventă a Facultății de Litere a Universității București și are un masterat în studii vizuale la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii din cadrul aceleiași facultăți.
Am găsit într-un anticariat de pe bulevardul Brătianu volumul 6 al „Dosarului cenaclului Euridice” (editura Pontica, 2008). Elena Vlădăreanu a citit, alături de Paul Daian, în ediția 55 a cenaclului, pe 14 ianuarie 2004. Iată câteva fragmente din textele prezentate atunci sub titulatura „Scrisori către Nikos”, apărute un an mai târziu la Cartea Românească în volumul „europa. zece cântece funerare”:
ce se ascunde sub piele
ne fixăm lame pe piele
acolo unde pielea e moale, unde venele sunt crude
uneori ne înmuiem degetele în sânge
și urme lăsăm pe pereți, pe hârtie, pe pieptul celui de lângă noi
nu ne doare nimic niciodată
doar mațele pe care le știm adunate la căldură, la adăpost
ca niște sfori răsucite
ne fac greață
eu știu de ce îți treci mâna prin păr și tragi
se întâmplă când pielea ți-e ca de sticlă
te strânge
și totuși să avem grijă să nu ne sinucidem
putem ronțăi liniștiți la micile noastre
mecanisme ale disperării
*
noi fugim de oameni noi mergem cu ochii închiși cu buzele cusute
e noaptea noastră aici nu ne mai sperie nimeni
lasă-mă să-mi lipesc fața de fața ta să clipesc atât de aproape
de obrazul tău
spre casa noastră e un drum alb
noi înțelegem noi plângem unul în locul celuilalt
noi ne iubim
te vedeam lângă mine. te priveam zbătându-te
fugind într-o parte și-n alta plină de teamă
ca un animal
o să zgârii pereții cu unghiile
o să-mi rup pielea fâșie cu fâșie
cel ce zace sub piele îmi va fi întotdeauna străin
ține-te departe de mine eu nu îți pot vorbi.
tot ce-mi doresc este să te iau în brațe și să te legăn.
dar nu.
la capătul acestui poem nu există nici un sfârșit.
(foto credit: http://www.filit-iasi.ro/participant/vladareanu-elena/)
gelu diaconu
[email protected]
