Ca multora dintre voi, presupun, Eminescu mi-a fost înfățișat în școală deformant-idealizat, cu acea descriere hieratică a „poetului nepereche” pe care nu numai că n-am înțeles-o, dar care m-a și făcut să nu-i iubesc poezia la vremea respectivă. Eram incapabil să-l văd pe Eminescu omul, așa cum a fost în timpul vieții, cu bunele și relele lui, cu calitățile și metehnele unei persoane în fond obișnuite, care își scria articolele pentru „Timpul” la un birou din Palatul Dacia și își lua prânzul într-un birt oarecare din Centrul Vechi.

Cea mai apropiată de modul „ideal” în care aș fi vrut să-l „cunosc” pe Eminescu mi s-a părut descrierea pe care Mircea Cărtărescu i-a făcut-o în volumul „Eminescu. Visul chimeric” (Humanitas, 2011). Iat-o:

„Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar așa bătrân. De multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut și l-au auzit, și cărora asta nu li s-a părut nimic deosebit. Căci, firește, Eminescu a devenit cu adevărat Eminescu abia după boală și moarte.Până atunci era un ziarist în forfota bucureșteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ți-ar fi zis: «Ăsta-i poetul Eminescu», poate că i-ai fi aruncat o a doua privire. Înfățișarea lui nu corespundea mitului creat ulterior. Nu era nici înalt, nici cu pletele-n vânt. Devenise, după vârsta de treizeci de ani, un om corpolent, puțin greoi, cu golfuri adânci la tâmple. Vorbea probabil cu accent moldovenesc imediat sesizabil pentru urechile miticilor din jur.”

De aceea am ales astăzi să reproduc una dintre scrisorile adresate Veronicăi Micle (din volumul „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, Polirom, 2000), unde Eminescu este atât de uman încât ai senzația, cu toate particularitățile de limbaj, că e într-adevăr un om în carne și oase, pe care, așa cum spune Mircea Cărtărescu, l-ai putea întâlni într-o berărie a zilelor noastre.

„7 Aprilie
1880

Draga mea copilă

Nu-mi slăbi și nu te întrista dar nici nu-mi ținea de rău tăcerea ori amânarea de răspuns, nici nu-mi imputa lucruri pe care cu cuvânt nu le poți. Posito c-aș veni la Iași? Amploaiat la primărie? Pentru a te vedea suferind pe tine și de gura lumii și de neajunsuri. Dacă mi-am băgat capul în jug și nu-l țin e tocmai pentru că-mi ești dragă, tocmai pentru că  numai pentru tine trăiesc. Din Iași cu o societate de voiaj unde vrei să pleci? Dacă într-adevăr vrei să pleci de acolo, vino-ncalte aici, să-ți găsesc de pe acuma o chiliuță mai vrednică de tine decât cea de la Slavici; mai ales că prezența ta în Iași nici nu este măcar absolut necesară. Alegerea mea, precum știi, nu e greu de făcut. Sau rămân jurnalist și atunci cată să mai așteptăm ce-o ieși din suplica ta din Cameră, sau Pomârla și atunci nu mai aștept nimic, ci te iau pur și simplu și ne ducem cu toții la țară. Mai cu chiria casei din Iași, mai cu una alta ai putea să-ți ții fetele la pension.

Dragă Cuță, tu femee cuminte care știi ce nepractic om sunt eu, de ce nu-mi dai un sfat și nu decizi singură ce să fac. Ce mi-ai zice să fac, fac. Numai gândește de două ori și spune-mi o dată. Scrisoarea ta din urmă e atât de tristă și iartă-mi expresia – atât de neclară în sentimente și gândiri – încât nu știu ce să crez despre ea. Fă bine de-mi spune ce vrei, dar limpede, concret, fără înconjur. Și tot atât de clar îți voi spune eu ce se poate numaidecât, ce nu. Voyons petite charmante femee, mica și dulcea mea Cuță, fii gentilă și nu mai plânge și spune-mi ce vrei tu de la mine ca să nu mai fii supărată; ce pot face  ca să nu mai fii tristă. Dar numai cum îți zic, gândește de două ori și spune o dată.

Sunt departe de-a prevedea schimbările ce se pregătesc la noi, dar m-aș bucura să văz situația limpezită și să văz de am ceva de așteptat despre București sau dacă cată să ne ducem la Pomârla. Cât despre mine, eu voi fi bine oriunde te-ai simți tu bine, căci singura mea suferință în lume este aceea că tu suferi și că eu sunt de vină la aceasta.

Viața obositoare pe care-o duc nu are nici măcar farmecul de-a-mi lăsa acele momente de adâncă liniște, în care te visez cu ochii deschiși și par a te vedea plutind în aer și-mprejurul meu – dulcea mea Cuță, sfântul și nespusul meu amor.

Mustrarea mea de cuget, nepieritoare și care mă arde când mă gândesc și îmi face penibilă singurătatea chiar, că din cauza mea, pentru vina mea suferi și dacă nu arunc totul de la mine spre a alerga să-ngenunchez și să mor la picioarele tale, cauza e că te-aș putea face și mai nenorocită de cum ești.

Te sărut de mii de ori de la vârful piciorușelor tale mici și marmoree și pân[ă]-n creștet, te doresc cu lacrimele în ochi și cu sufletul plin de o voluptoasă durere și rămân ca totdeuna și pentru totdeuna al tău

Emin

N.B. Cuță, răspunde la ce te-am întrebat prin scrisoarea trecută: dacă-ți trebuiesc bani și câți. Sois gentille și scrie-mi.”

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment