James Joyce afirma că ,,imaginația înseamnă amintire”. În cazul poeziei din antologia Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește[1], realizată în urma unei selecții în măsură să contureze, cât se poate de sugestiv, portretul liric al unui autor ca Iustin Panța, combustia imaginativă este, de cele mai multe ori, obținută din materialul mnemonic, mai exact spus, din acel miez care poate constitui, în mod fragmentar uneori, decorul insolit al ceremonialului cotidian.
De altfel, cotidianul, împreună cu întreaga sa recuzită evenimențială (de fapte, prezențe, gesturi, viziuni ale unor stări sau sentimente) creează un cadru propice unei duble desfășurări: pe de o parte, a unui discurs confesiv, marcat de mărci ale unei oralități de o franchețe nedisimulată, străbătută parcă de un filon cu accente vizionare, iar, pe de altă parte, a devoalării unor contexte narative care pot veni în continuarea sau în deturnarea discursului confesiv.
De pildă, primul poem cu care se deschide această antologie se numește Lucruri simple și a fost selectat din volumul apărut în 1991, Obiecte mișcate. Pe tot parcursul textului, tabloul evocativ al unei simplități care învăluie sau, dimpotrivă, se confundă cu fiecare aspect al unei vieți aparent normale – „Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată –/ casa umbrită în care dormeam dimineața până târziu,/ fereastra prin care priveam lumea indiferentă trecând prin fața porții;/ după-amiezile când coboram fără să mă gândesc la nimic” este prezentat într-o notă de neliniște fremătătoare. Simplitatea nu e simplă deloc, în textul dat, ca să îl parafrazez pe Pascal. E o simplitate diluată, spectrală, care, deși aparent pare să învăluie realitatea în toată complexitatea ei faptică, generând o ambianță inefabilă, totuși, în adâncuri, liniștea aceasta se manifestă ca o cădere, de la o înălțime necunoscută, a unui obiect la fel de necunoscut, în interiorul trupesc: „Liniștea nu este deloc un lucru simplu,/ așa cum am crezut mai demult –/ uneori simți cum cade ceva de la o înălțime imensă/ în tine – un obiect despre care nu știi nimic/ și în liniștea aceea aștepți bubuitul care să însemne/ sfârșitul căderii. Înălțimea este nebănuită,/ obiectul nu se mai află mult timp în cădere, ținându-te încordat.” Atmosfera căderii continue, dincolo de un ușor aer funambulesc al întâmplărilor străbătute de un banal al cotidianului, este irizată de o prezență a liniștii neliniștitoare, care lasă în urmă o preocupare interogativă a eului referitoare la starea realității, la fragilitatea relațiilor sau a cuvintelor ale căror semnificații par învăluite într-un firesc dezarmant al neliniștii și al uitării. Desprinse dintr-o retorică a inaparențelor, deciziile sau gesturile parcă și-au pierdut concretețea sau conturul, fac deja parte din sfera mirajului sau a iluzoriului: „așa cum am dat uitării întâmplarea din gară,/ când am sosit prea târziu la peron, trenul plecase/ și făceam cu mâna cuiva nevăzut,/ din tren nu știam ce mână îmi răspunde sau dacă îmi răspunde vreuna./Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu” (Lucruri simple).
Fragilitatea sau inconsistența anumitor gesturi sau chiar a realului este redată, într-o serie de secvențe care amintesc de picturile lui Magritte, printr-o artă poetică a golului, a neputinței cuvintelor de a exprima sau de a se exprima. Totodată, este dezvăluită, vizavi de cuvinte, funcția lor de „semne ale lucrurilor” (Sf. Augustin) care stabilesc proiecții, uneori umbre ale obiectelor sau ființelor, fără a le stabili un contur anume, ci lăsându-le învăluite într-un clarobscur al sugestiei, într-o dezvăluire mefientă a unor zone de posibile semnificații și semne: „După ce muști din măr numești locul de unde ai mușcat –/ mușcătura mărului/ numești în cuvinte un loc gol, un spațiu inexistent,/ ca și cum ai bate un cui în aer./ Așa că nici despre ea nu ar trebui să vorbim,/ s-a îndepărtat, s-a ascuns, nu mai poate fi găsită./ I-am spus odată,/ Lângă dragostea noastră firul cu plumb/ nu stă drept” (Vizita).
Atmosfera halucinatorie apare acolo unde realul este străbătut de o tensiune onirică și unde legătura dintre liric și epic se desfășoară după o scenografie de tipul cauză-efect. Astfel că un prilej de discuție referitor la intensitatea focului care arde în sobă și care luminează sau, dimpotrivă, răcește legătura dintre liniște și simplitate, „După ce am mai pus câteva lemne pe focul din sobă,/ Ce frumos arde focul tău, a spus ea./ Am stat un timp și-am vorbit despre lucruri simple./ Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău, tonul vocii, gestul sapiențial/ și blând al capului, mai ales pronumelui „tău” –/ toate astea au rămas: liniștea și simplitatea adâncă a lucrurilor;/ iarăși: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată” poate reprezenta o cauză a unui efect mnemonic, în măsură să preschimbe o întreagă atmosferă calmă, protectivă, dominată de un erotism reflexiv, într-un context cotidian, încărcat de semne nevăzute ale prezențelor butaforice, în stare să deturneze o ordine, uneori ecranată de un banal al existenței terne- „Este scena care a provocat peste alte câteva săptămâni/ întâmplarea face să locuiești chiar în piațeta unde se instalează parcul de distracții al copiilor, s-au montat mecanismele – mașinuțe electrice, cutia cu manetă, caruselul – o femeie frumoasă din metal, cu mâinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuțele unde se așază copiii ca să fie rotiți în cercuri suitoare/coborâtoare. Doar că motorul caruselului nu funcționează, femeia mecanică stă imobilă și cu fața-i enormă privește fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizând-o, ai fost copleșit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului și privirii ei, de atunci nu mai aerisești dimineața, nu mai privești seara pe geam – știi că ea continuă să te privească ăst timp/ întâmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu de la marginea orașului/ când o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă./ Nu aveam la îndemână decât jarul țigării și brusc am simțit nevoia să-i văd fața” (Ce frumos arde focul tău)
Mișcarea văzută sau nevăzută a obiectelor duce la o derulare a realității nu însă într-un ritm aton, mecanomorf. Această dinamică scoate în evidență straturile de intensitate ale existenței. Apar, în relieful amintirii, imagini ale unor gesturi de-o limpezime abisală, care pot căpăta semnificații picturale: „A plecat de lângă tine,/ o privești cum se întinde pe obiectul din lemn –/ ca pe un pat masiv și confortabil;/ lemnul comunică rigiditatea sa cărnii,/ umbra cade spre răsărit pe bucata de lemn/ și-l pătrunde de limpezimea realității femeii” (Obiecte mișcate). Însă, totodată, ritmul acesta poate scoate în evidență și situațiile de contrast, care se derulează succesiv sau se desprind una din cealaltă, în cadrul unei convenții insolite a păpușii Matriona care nu creează altceva decât starea unei relații oximoronică dintre confuzie și mirare, dintre paradox și exaltare, dintre aparență și esență. Efectul scontat este unul asemănător farsei, întrucât iluzia unor împliniri/regăsiri de sine sau a celuilalt proiectează decorul ludic al șarjei: „deșurubezi capul primei păpuși Matriona și găsești înăuntru o păpușă identică, doar că dimensiunile ei sunt mai mici, și aceasta, a doua, cu basmaua roșie peste părul blond, pistruiată, zâmbește, îi deșurubezi capul și o găsești înăuntru pe Matriona, o soră mai mică și tot așa, o serie de multe păpuși Matriona pe care le scoți una dintr-alta și le așezi pe fața ta de masă, într-un șir descrescător – ele fac un unchi ascuțit pe planul mesei. Și iată că ajungi la penultima păpușă – aceasta cât un degețel – o deschizi și nu mai găsești nimic – ultima păpușă lipsește, poate un copil s-a jucat cu ea și-a rătăcit-o, atunci ți-aduci aminte de o altă absență – doar că ea nu era blondă” (Obiecte mișcate).
Sunt redate, într-un periplu tensional prin universurile obiectuale sau umane, aflate într-o continuă mișcare exterioară, dar și interioară, întâmplări, impresii, neliniști, care conturează un spațiu biografic, inefabil. Unde trecutul se leagă de prezent, absența se împlinește totuși printr-o formă a prezenței, straniul, fantasmaticul sau histrionicul de atmosferă, toate acestea irump cu forță epifanică din interiorul straturilor de realitate sau memorie.
[1] Iustin Panța, Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește, Casa de Editură Max Blecher, București, 2014.
