Nostalgia eseniană a ambianței, în poezia din volumul Vaci ale Domnului[1], imprimă discursului o anumită gravitate generată de emoția puternică, pe care Dumitru Crudu o resimte în preajma reconstituirilor unor peripluri sau preumblări între lumea prezentului și cea a copilăriei, a așezărilor care țin de o geografie interioară, a unor portrete doar trecute în umbră, neumbrite definitiv. Acele timpuri sau peisaje de altădată sunt configurate evocator prin intermediul atmosferei propice timpului arcadic al copilăriei.
În primul rând, obiectele nu rămân încremenite într-o realitate faptică, limitată afectiv sau ontologic. La fel ca și gesturile sau întâmplările, obiectele determină consecințele încurajatoare sau triste, grave sau ludice ale faptelor sau comportamentelor umane. În acest punct, poezia lui Dumitru se apropie de cea a unui Evgheni Evtușenko sau a unei Anna Ahmatova.
În cadrul unei evocări din care se desprinde efectul cathartic atât al mărturisirii, cât și al rememorării, ciupercile pot fi bune sau otrăvitoare, iar deosebirea dintre cele două aspecte implică responsabilitatea opțiunii, încercarea de a pătrunde misterul vegetal format din semne sau senzații care compun o hartă a apropierilor umane, cum se întâmplă în poemul următor, care amintește de Moartea căprioarei a lui Nicolae Labiș: ,,mătușa mea vighea/ știa să/ distingă/ ciupercile bune/ de alea/ otrăvitoare mergea/ dimineața devreme după/ furtună la/ cules ciuperci când/ ploaia încă se/ scurgea pe/ ciuperci ca pe/ sticla ferestrei/ mătușa mea vighea nu/ era căsătorită/ bărbatul cu care/ urma să se/ căsătorească/ a părăsit-o când/ a rămas/ gravidă/ și ea mă/ lua cu/ ea în/ pădure/ la cules/ ciuperci după/ furtunile alea/ mari/ când toată/ noaptea tremuram de/ frică/ la cules/ ciuperci în/ pădurea din/ fundul grădinii/ știa să le/ deosebească/ Mă lua cu/ ea în/ pădure și mă/ învăța/ să le caut la/ poalele copacilor/ din care mai/ cădea câte un/ strop de ploaie/ să le/ deosebesc pe cele/ bune/ de cele/ otrăvitoare/ și era tare/ uimită că eu nu/ vedeam/ diferența” (ciuperci bune/ ciuperci otrăvitoare).
Reconstituirea chipului matern, în una dintre cele mai puternice poezii ale acestui volum, are o semnificație aparte, de reactivare afectivă a memoriei ce devine centrul ființei la care, conform lui Mircea Eliade, în cartea sa Drumul spre centru, se ajunge prin ,,intrarea sacrificială într-o zonă sacră”. De aceea, realitatea maternă devine o realitate atemporală, epurată de orice urmă de perisabil sau de perimare spirituală. Efectul auroral al amintirii duce la reconsolidarea unor punți afective și ajută la identificarea acelor repere ale geografiei interioare care, în lumina prezentului, pare redimensionată afectiv și ontologic: ,,Când vreau foarte tare să/ vorbesc cu mama mea/ iau autobuzul și cobor într-un/ mic sat de pe/ graniță/ dau roată autogării/ pe unde treceam de/ fiecare dată când/ veneam acasă./ Acolo aș fi putut-o întâlni/ și acum/ dacă mama mea ar mai fi/ în viață” sau ,,Deschid ușa și/ intru în casa ei din/ acel mic sat de pe/ graniță/ acum pustie/ și ating cu mâna/ toate obiectele/ pe care le-a atins mama mea/ ridic în jur un nor de praf/ un nor de praf atât de mare/ că nimeni nu/ m-ar putea vedea de/ afară/ dacă s-ar uita pe geam/ cu norul ăla de praf în jurul meu/trec dintr-o cameră în alta/ și intru în camera mea,/ din casa mamei din/ acel mic sat de pe/ graniță, unde/ mă bag în pat/ și aștept cu/ nerăbdare să adorm./ Măcar în somn/ poate/ o voi întâlni/ pe mama mea” (Într-un sat pe graniță).
Din recuzita aceluiași imaginar al etnograficului arcadic se desprind senzații, gesturi sau cuvinte care ,,învăluie” discursul și semnificațiile acestuia în aerul unei atmosfere încărcate de picturalitatea blândeții. Filonul insolit pare cuprins de o anumită arhaicitate cromatică într-o existență prezentă în care, ca la un război de țesut, firele se întrepătrund, senzațiile se recheamă, încordările se resorb și granițele dintre lumi se fluidizează. În acest mod, amintirea își reconfigurează periplul simfonic între sacru și profan, între prezent și trecut: ,,Doamne petalele albe din/ copaci sunt ca/ niște/ felii de/ pâine” (Doamne) sau ,,Florile de cireș din/ grădina/ tatălui meu/ De câțiva ani/ nu le mai/ privește/ Nimeni” (De câțiva ani) sau ,,moș vasile și/ mătușa Ileana se/ retrăgeau în camera vecină și/ șușoteau cu/ mama/ un/ zâmbet niște/ vorbe/ tărăgănate niște/ șoapte și o/ trâmbă de/ fum de/ țigară în/ camera vecină/ ,,oare dacă aș/ Deschide/ Brusc/ ușa aș mai/ da de/ ei/ acolo?” (camera vecină).
Întocmai ca niște stihii ale memoriei, amintirile năvălesc asupra prezentului cu o forță năvalnică, îl iau în stăpânire, îl remoldelează după matricea unei sensibilități suprarealiste, manifestate în cadrul unui peisaj străbătut de irizări melancolice, învăluit într-o blândețe a tardivului, care transfigurează întreaga atmosferă încordată: ,,în drum spre mama mea/ internată la spital treceam/ inevitabil pe lângă o/ casă cu un/ cireș în curte unde/ la o masă de/ lemn doi bătrâni jucau șah/ stând în picioare la/ marginea tablei ca la/ marginea/ unui râu cu/ mâinile scoase din/ buzunare și cu niște/ strigăte de albatros/ mutau cu/ repeziciune piesele/ albe și negre de/ parcă s-ar fi/ temut să nu el fure/ cineva câțiva ani nu am/ mai fost deloc pe/ strada aia dar când în/ sfârșit mi-am învins/ disperarea și tristețea/ și am trecut iar pe/ acolo casa aia nu/ mai era” (Mama mea).
În alte texte, dincolo de spontaneitatea narațiunii (care amintește de Mușina) și de tonul ușor ironic al evocării unor întâmplări amoroase, redate cu o sinceritate nedisimulată, jovială, se remarcă oralitatea confesiunii, coloritul faptelor, verosimilitatea nostalgică a unor portrete picarești de-a dreptul: ,,De când ai plecat, Sandrina,/ aici nu se întâmplă nimic, Mivina,/ o pun la ore fixe/ de când Artion o pățise/ și a mers cu un tren galben de mucava/ într-o direcție total opusă, pa, pa,/ ai să râzi în hohote, Sandrina,/ dar numai tu ai putea să știi a cui e vina/ că ai plecat cu soare cu nori și cu fum/ și m-ai lăsat să te caut acum/ dar nu mai pot nu mai pot să te întorc/ și mă îmbăt mă îmbăt mă îmbăt ca un porc” (Sandrina).
Realitatea de acasă nu este o realitate utopică, în care gesturile, evenimentele sau consecințele acestora ar fi prinse și sufocate în pânza de păianjen a iluziei. Mai degrabă, întâlnim o realitate arcadică, un spațiu intim și securizat, în care devine posibilă reconcilierea dintre contrarii, iar chipul matern capătă dimensiune sau contur iconic.
[1] Dumitru Crudu, Vaci ale Domnului, Editura Casa de pariuri literare, București, 2018.
