Păstrez în memorie două povești foarte prețioase pe care tatăl meu mi le-a spus cândva, acum mai bine de 30 de ani. Prima este legată de împrejurarea în care l-a cunoscut pe Nicolae Labiș. Era pe la jumătatea anilor `50. Tata, care era născut în martie 1937, era mai mic decât Labiș (n. decembrie 1935). Soarta a făcut să se întâlnească într-un cămin sau așa ceva, pe vremea când tata urma școala profesională de tipografi. Fiind tineri, s-au împrietenit repede. Cel mai important lucru pe care mi-l amintesc din această istorisire este că, la un moment dat, Labiș i-a scris tatei o poezie și i-a dăruit manuscrisul. Din păcate, acesta s-a pierdut. Dacă tata ar fi avut o mai bună intuiție, documentul ăla ar fi rămas în familie. Dar așa a fost să fie.

[image_with_animation image_url=”1092″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.catavencii.ro/eugen-barbu-lovit-in-pixul-cateilor-lui/”]

Al doilea scriitor pe care tata l-a cunoscut, pe când lucra ca tipograf la Casa Scânteii, a fost Eugen Barbu. Mi-a spus că era un ziarist sărac și avea „pantalonii rupți în fund”. Când venea să mai facă unele corecturi pe șpalturi, tata îi dădea uneori din rația lui de lapte (toți tipografii primeau lapte pe vremea aceea fiindcă lucrau în mediu toxic) ca să aibă ce să mănânce. După ce a publicat „Groapa”, în 1957, Eugen Barbu a devenit „cineva”. Tata mi-a spus că din momentul ăla scriitorul nu l-a mai băgat în seamă. Nu era singurul cu care, de altfel, Eugen Barbu a procedat în felul acela. Colegi de-ai tatei îl înjurau din cauză că, după ce „se ajunsese” refuza să mai stea de vorbă cu ei, considerându-i probabil prea mici pentru postura în care ajunsese. Ar fi fost probabil compromițător pentru Barbu să se știe că umblase cu „pantalonii rupți în fund”.

Am găsit în „Antologia rușinii” a lui Virgil Ierunca (Humanitas, 2009) un fragment de articol, semnat de Eugen Barbu în hebdomadarul Săptămâna din 12 iulie 1985, care spune multe atât despre versatilitatea scriitorului, cât și despre onorabilitatea unei instituții, Academia Română, despre care am crezut mereu că ar trebui să fie una a eminenței în cultură și în știință. Iată stupefiantul pasaj:

„În istoria de aproape 120 de ani ai Academiei Române a avut loc săptămâna aceasta un eveniment care a marcat profund viața spirituală a patriei: alegerea președintelui Nicolae Ceaușescu ca membru titular al prestigiosului forum cultural-științific și ca președinte de onoare al acestuia. În cronologia politică a României contemporane, această solemnitate constituie o expresie a prețuirii și dragostei cu care făuritorii civilizației noastre spirituale, alături de întregul popor român, îl înconjoară pe ctitorul României moderne.”

Sigur, se poate pune problema că nici măcar Eugen Barbu nu credea în asemenea bazaconii (era totuși un om citit și probabil că-și dădea seama de toată mascarada). Era limpede că asemenea articole erau comandate de la „centru”. Există însă aici o dublă ipostază de imoralitate. Nici nu vreau să mă gândesc, în primul rând, la lista membrilor Academiei din acea vreme (unii probabil mai trăiesc încă), oameni altfel distinși și, probabil, respectați în societate, indiferent că aceasta a fost comunistă sau capitalistă.

Sunt convins că nu toți au aprobat porcăria asta și că au trecut, tacit, la aplicarea ei, de teamă să nu suporte unele consecințe. Alții, „în nemernicia lor”, poate că s-au bucurat. Dar cum se poate face o lustrație? Cum îi separăm pe unii de ceilalți? Dacă am avea posibilitatea să-i întrebăm pe fiecare dintre ei ce-au simțit în acele momente, când în cadrul unei ceremonii tovarășului Nicolae Ceaușescu i se permitea intrarea în Academie, probabil că toți ar spune că s-au simțit scârbiți. Dar oare chiar toți au simțit asta? Dacă în ceea ce-l privește pe Eugen Barbu suntem lămuriți în privința caracterului pe care l-a avut, ce ne facem cu academicienii? Cum se poate spăla o asemenea rușine?

gelu diaconu
[email protected]

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.