În precedentul articol despre romanul „Sebastian” (aflat în curs de apariție la Editura Cartier), am scris despre șapte personaje celebre care apar pe parcursul cărții. Am omis cu bună știință personajele feminine deoarece mi-am dorit încă de la început să fac un articol special pentru ele. Presupun că vă întrebați de ce am ales varianta asta. Explicația e foarte simplă: deși nu au, cu mici excepții, notorietatea „masculilor” din carte, asta nu înseamnă că sunt mai puțin importante, dimpotrivă.

Cum ar fi fost viața lui Sebastian sau a lui Camil Petrescu fără Leny Caler? Ce-ar fi fost Mircea Eliade în perioada aceea fără Nina Eliade? Cum am mai fi observat anumite perspective și rătăciri ale istoriei fără Marietta Sadova? Cum ne-am mai fi distrat fără Zoe Ricci? Voi încerca mai jos să creionez câteva răspunsuri la aceste întrebări extrăgând din biografiile femeilor din „Sebastian” câteva elemente de culoare fără de care, cu siguranță, romanul ar fi fost mult mai sărac.

nemira.ro

Leny Caler (1904 – 1992) este poate cel mai viu personaj feminin al romanului „Sebastian”. A absolvit Școala de Artă Dramatică a lui Alexandru Mihalescu și a fost cooptată imediat după aceea în prestigioasa companie teatrală a soților Bulandra. Însăși marea actriță Lucia Sturdza Bulandra a invitat-o la interviul pentru angajare și i-a oferit un post cu o „leafă de 1200 de lei”. În timpul anilor petrecuți la Școala de Artă Dramatică l-a cunoscut pe Camil Petrescu, despre care a afirmat în memorii că „avea doi ochi de un albastru neverosimil”. A fost, într-un fel, și eleva lui Camil, deoarece scriitorul i-a deschis apetitul pentru lectură și a învățat-o tehnici de interpretare pe care n-avusese cum să le deprindă la riguroasa școală dramatică. Mai târziu l-a cunoscut și pe Sebastian, însă acesta nu i-a produs aceeași impresie. Rolul „Corina” din „Jocul de-a vacanța” a fost scris de Sebastian pentru ea. Amorul dintre cei doi s-a transformat ulterior într-o prietenie pe termen lung.

Nina Eliade (decedată pe 20 noiembrie 1944, în Portugalia) a fost prima soție a lui Mircea Eliade. A existat, inițial, o frumoasă prietenie, în ceea ce ar fi putut fi „un triunghi amoros”, între Mihail Sebastian, Nina Mareș și Mircea Eliade. Cei trei se întâlneau adesea „la o cafea” în locuința ei din Pasajul Imobiliara. „Eram atât de buni prieteni, încât o «legătură» cu unul dintre noi ar fi părut o crimă împotriva prieteniei noastre comune” a mărturisit Eliade, mult mai târziu, în Memorii. „Crima” însă s-a produs la scurt timp, iar Nina și Mircea au trebuit să-și dezvăluie „legătura” în fața lui Mihai. „Sebastian a declarat că ne va ierta numai după ce se va convinge că prietenia noastră, a celor trei, a rămas aceeași.” Pentru moment a fost adevărat, însă câțiva ani mai târziu, odată cu radicalizarea opiniilor politice ale lui Eliade, relațiile dintre cei trei s-au răcit. Mai mult decât atât, odată cu plecarea lui Mircea și a Ninei în Anglia și apoi în Portugalia, prietenia lor a intrat într-un proces ireversibil de disoluție. Nina Eliade avea să moară încă tânără, departe de țară, în Portugalia, din cauza unui cancer. „Nu a putut pleca decât în momentul când și-a pierdut cunoștința. Altminteri, a luptat necontenit. Cât a putut ea suferi în ultimele luni, și îndeosebi în ultimele zece-cincisprezece zile, nu pot să-mi amintesc, fără să plâng, cuprins de deznădejde” scria în acele zile Mircea Eliade în Jurnalul portughez.

[image_with_animation image_url=”2083″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/marietta-sadova-de-la-legionarism-la-proletcultism”]

Marietta Sadova (1897 – 1981) a fost un personaj dificil de prins în „insectarul” romanului „Sebastian”, rolul ei negativ influențându-mi cumva, în subtext, modalitățile de expresie. A fost căsătorită cu scriitorul Ion Marin Sadoveanu, apoi cu Haig Acterian. Simpatiile ei legionare au fost de notorietate, excesele pe care le făcea în privința asta fiind redate cu multă implicare afectivă de Mihail Sebastian în Jurnalul său. Apare, în ipostaze ceva mai lipsite de asperități, și în consemnările făcute de Jeni Acterian (care era sora lui Haig) în Jurnalul unei fete greu de mulțumit. Sebastian însă nu i-a iertat opțiunea fățiș prolegionară. Actriță și regizoare remarcabilă, Marietta Sadova a fost profesor universitar la IATC, a jucat în câteva filme și a pus în scenă piese ale unor autori precum Cehov sau Bogdan-Petriceicu Hașdeu. A făcut parte din lotul  Noica-Pillat și a executat câțiva ani de pușcărie în temnițele comuniste. După moartea, pe front, în 1943, a lui Haig Acterian, nu s-a mai recăsătorit.

[image_with_animation image_url=”2084″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”http://www.romanianstudies.org/content/wp-content/uploads/2011/02/IMG_0014a.jpg”]

Zoe Ricci (1909 – 1992) este poate unul dintre cele mai pitorești personaje din „Sebastian”. A avut o relație pasageră cu Mihail Sebastian, fiind cea care a „inaugurat” garsoniera acestuia din Calea Victoriei. Iată cum o descrie Sebastian pe pictorița boemă și petrecăreață din acei ani: „Zoe în chaise-longue, eu la picioarele ei, am stat îndelung de vorbă. Pare foarte tânără. Corpul mai ales este extrem de tânăr. Ochii oblici, pomeții puțin prea bine desenați, o gură de copil. Sărută cu timiditate, dar și cu nu știu ce disperare.” În toamna lui 1938, când Sebastian trăia gustul dulce-amar al succesului piesei Jocul de-a vacanța, Zoe Ricci a fost alături de el când s-a mutat din Antim 45 în garsonieră. „Era prima femeie care intra în casa asta. Nu mi-am putut opri un elan de tandrețe. Am dezbrăcat-o, am culcat-o, am lăsat-o să mormăie sub plapumă, ca o pisică la căldură, și am scoborât să iau prăjituri de la Nestor. Ce bine e să știi că ai lăsat sus în camera ta o femeie tănâră, care te așteaptă… (…) Și am avut dintr-o dată senzația că Zoe, fata asta admirabilă, pe care o văd atât de des, care sâmbătă după-masă a dormit în patul meu, și pe urmă, goală, făcea tumbe copilărești pe parchet, fata asta cu care aseară am fost la cinematograf, este pentru mine o necunoscută.” „Necunoscuta” a studiat pictura cu Jean Steriadi și Camil Ressu la Academia de Arte Frumoase din București, devenind mai apoi asistenta lui Steriadi. A avut nenumărate expoziții atât în țară, cât și în străinătate, după ce în 1962 a părăsit România pentru a se stabili la Paris.

[image_with_animation image_url=”2085″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://adevarul.ro/locale/alexandria/cella-serghei-frumusetea-rapitoare-ravnit-camil-petrescu-scriitorul-credea-nimic-nu-i-mai-periculos-decat-insori-femeie-inteligenta-1_562f6dc4f5eaafab2c157609/index.html”]

Cella Serghi (1907 – 1992) a fost o scriitoare al cărei talent a fost remarcat de Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian și Camil Petrescu, acesta din urmă încurajând-o să-și publice romanul de debut, Pânza de păianjen. Dragostea ei pentru autorul „Sufletelor tari” a fost de notorietate. Cei doi s-au cunoscut, potrivit mărturisirilor scriitoarei din volumul autobiografic Pe firul de păianjen al memoriei, la ștrandul Kiseleff. Cella a fost impresionată de ochii „albaștri, albaștri cum parcă nu mai văzusem” ai lui Camil. Sebastian o considera, tot în Jurnal, „o fată bună”. Ea este cea care i-a inspirat una dintre cele mai cunoscute scene din romanul Accidentul. „De exemplu, plimbarea cu Cella – în seara în care a furat un măr pe Strada Academiei (gest care m-a întinerit prin reflex) mi-a redat în chiar momentul acela gustul de a scrie o scurtă poveste.” Pe de altă parte, iată cum surprinde Cella Serghi portretul unui Sebastian afectat de dragostea neîmplinită pentru o Leny Caler cinică și frivolă. „În perioada aceea mi-am păstrat un singur prieten, pe Mihail Sebastian. Îl vedeam aproape zilnic. Era obosit și trist. Purta cu decență o mare suferință, o nefericită dragoste de care nu vorbea. Numele adevăratei Ann l-am aflat mai târziu. Dar Accidentul, romanul a cărui eroină va fi, nu exista. Și nu știam că actrița, pentru care cu ani în urmă suferise Camil, cum vorbesc însemnările din Proiect de roman, pe care le regăsim amplificate în Ultima noapte…, va răvăși și viața lui Mihail Sebastian.”

Bibliografie selectivă:
Mircea Eliade, Memorii 1907 – 1960, Humanitas, 2004
Mircea Eliade, Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2007
Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, Polirom, 2013
Mihail Sebastian, Jurnal 1935 – 1944, Humanitas, 2016

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment