Astăzi, la ultima postare de anul acesta din cadrul rubricii „Poemul de miercuri”, am ales, poate nu întâmplător, un text de Florin Dumitrescu. Poemele lui ironic-nostalgice, ludice și moderat paseiste sunt cum nu se poate mai potrivite pentru a doua zi de Crăciun, când colesteroalele acumulate se cer purjate și cu un roswera „spiritual”.

FLORIN DUMITRESCU s-a născut în 1966 în București. A absolvit două facultăți, a făcut un masterat, a început trei doctorate și a abandonat două. La momentul apariției volumului „Marfă reîncărcată”, adică prin 2011, preda italiană, retorică și teoria argumentării.

A debutat în presă în 1987, la o publicație studențească. S-a lansat ca textier între anii `80 și `90 (pentru Timpuri Noi, apoi Sarmalele Reci). Ca autor de versuri „pentru citit” debutează destul de greu, fiind mai degrabă reticent la îndemnurile prietenilor literați.

A debutat cu „poezie cultă” în 1996, cu grupajul „Megaviziuni”, în volumul colectiv Marfă (alături de Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu), scos la Editura Salut. A publicat apoi volumul Ana are mere (Cartea Românească, 1977), recompensat cu premiul ASB pentru debut.

A revenit cu ÎNcîntece (Editura Vinea, 2007), pentru care a primit Premiul Tiuk! pentru poezie. A participat cu grupajul „Furat la cîntare” la antologia Marfă reîncărcată (Editura Brumar, 2011), alături de aceiași poeți prezenți în antologia din 1996.

A publicat, de asemenea, poemul-poveste „Bucătarul Ben” în antologia pentru copii Ce poți face cu două cuvinte (Art, 2012). În 2015 a luat parte la experimentul Epopeea participativă București 2021, care a a reunit patruzeci de poeți  în cadrul unui poem în lanț.

În 2016 i-a apărut la Editura Nemira, în colecția Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean, volumul dodii.

Ca textier și-a extins în timp portofoliul de colaborări (Direcția 5, Pasărea Rock, Mircea Baniciu, Jazzappella, RIT etc.).

Publică schițe și eseuri în săptămânalul B-24-FUN (2005-2010) și participă cu nuvele și povestiri în diverse antologii de proză: Cartea cu bunici (Humanitas, 2007), seria tematică Prima dată (Art, 2010-2013), în cadrul căreia îngrijește volumul Primul meu job (2011), precum și Cui îi e frică de computer (Art, 2013).

Se numără printre cei 53 de coautori ai „celui mai rapid roman din lume”, Moș Crăciun & Co. (Art, 2013).

Ca specialist în antropologie a publicat studiile Bîlciul Universității (Humanitas, 2013) și Tradiții la superofertă (Cartier, 2015). În 2015 a devenit doctor în antropologie.

Notele biobibliografice și textul de mai jos au fost preluate din volumul dodii (Nemira, 2016).

Peștele de sticlă cu cheia de gît

L-om fi iubit, l-om fi urît?
Nu știu, dar știu că am crezut în el,
idolul celor fără țel,
peștele de sticlă cu cheia de gît.

L-om fi urmat sau poate l-om
fi renegat, trădat, proscris
pe ghidul nostru către paradis,
peștele de sticlă cu cravată de șoim.

Ne-am dumirit sau nu că el îi e
umanității unică nădejde
în veacul cel obez ce ne strivește,
peștele de sticlă cu căruț de butelie.

Cățelul care clatină din cap
ne-arată care-i atitudinea:
imită-l și-ți va da beatitudinea
peștele de sticlă cu banane verzi pe dulap.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/