Sezonul de toamnă al evenimentelor organizate la Librăria Humanitas de la Cișmigiu a debutat în forță aseară cu lansarea romanului „Fluturele negru” (Humanitas, 2019), de Radu Paraschivescu. Librăria a fost aproape neîncăpătoare la acest eveniment la care, pe lângă autor – care și-a asumat și rolul de gazdă – au mai fost prezenți jurnalistul Horia Ghibuțiu și criticul literar Tania Radu.

Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu, eternul îndrăgostit de Roma eternă, a fost, cum era și firesc, catalizatorul serii. Carisma și predispoziția permanentă spre un umor de bună calitate fac din Radu acel om în compania căruia nu ai cum să te plictisești. Și iată, chiar dacă a fost vorba de o reeditare („Fluturele negru” a apărut într-o primă ediție tot la Editura Humanitas în 2010), cartea s-a vândut foarte bine. La final, în timpul sesiunii de autografe, Gabriela Maaz a fost nevoită să anunțe că 100 de exemplare semnate de Radu Paraschivescu vor sta în zilele următoare la dispoziția celor care nu au mai apucat cartea aseară.

Atmosfera în Librăria Humanitas de la Cișmigiu

Este de la sine înțeles că atmosfera a ieșit din tiparul unei lansări obișnuite, fiind mai degrabă colocvială. Radu Paraschivescu a avut primul cuvânt: „Sunt în postura simpatică și un pic delicată de a fi și gazdă, și musafir la lansarea asta. O să mă grăbesc să nu abuzez de calitatea de gazdă și o să vi-i prezint pe cei doi oameni cu care îmi fac curaj în fața dumneavoastră: criticul literar Tania Radu și – nici nu știu cum să-i spun lui Horia Ghibuțiu – Horia Ghibuțiu, care este o omniprezență simpatică în media, la radio, îl auziți pe la Rock FM. Face multe lucruri bune, la fel ca Tania. Printr-o tragere la sorți nemiloasă, Horia a fost desemnat să vorbească primul, așa că îl condamn.”

Horia Ghibuțiu

Horia Ghibuțiu 

„Am scris deliberat în agendă, întrucât îmi aduce aminte de cariera mea de cronicar sportiv și are o oarecare legătură, să zic așa pompos, cu cheia de lectură pe care am avut-o eu când am citit prima dată «Fluturele negru», romanul lui Radu Paraschivescu. Chiar mă gândeam, acum când am recitit-o, la faptul că, din cauza acestor șacali de presă, printre care mă număr și eu, Radu nu are timp mai mult să scrie cărți atât de frumoase, de luminoase, de sclipitoare. Bonomia cu totul remarcabilă a lui Radu îl face să nu-i refuze pe toți nenorociții ăștia care îl cheamă în diverse studiouri de radio și de televiziune și vedem bine că «fluturii negri» sunt mai răruți, ca să zic așa, în opera lui. Îi doresc să-i reediteze și să scrie și alții, fiindcă sunt foarte frumoși.”

Horia Ghibuțiu a avut ideea năstrușnică și originală de a scrie o „cronică sportivă” la romanul „Fluturele negru”, pe care a citit-o în fața publicului. „Radu Paraschivescu a pregătit acest meci, această carte, cu o documentare excepțională, demnă de un tehnician care pur și simplu pregătește meciul la firul ierbii, adică e atent la fiecare detaliu. În această carte Radu mi se pare acel fotbalist cerebral care face și elaborează ambele faze ale jocului, ceea ce e un pic complicat, fiindcă presupune talent, dar și travaliu” a spus printre altele Horia Ghibuțiu.

Tania Radu

Tania Radu  a lăudat prestația lui Horia Ghibuțiu, catalogând-o drept „cea mai fabuloasă interpretare a unui roman pe care am auzit-o”. „Am avut trac să scriu despre Radu Paraschivescu, fiindcă nu știam de unde să-l iau și unde își are punctul fix. Mi-a trebuit timp să mixez ipostazele lui. Acum nu mai este, firește, o problemă, dar am avut ani de zile gândul ăsta de vinovăție că de fapt ar trebui să scriu despre el, dar totuși ziceam nu, lasă, mai vedem, să ne lămurim cum e Radu Paraschivescu.

«Fluturele negru» este romanul favorit din tot ce-a scris el. Plecând de acasă, celălalt critic literar din familia noastră, Dan C. Mihăilescu, mi-a dat cheia lui și mi-a zis că musai trebuie s-o folosesc: plăcerea lui Radu Paraschivescu pentru prăjituri, pentru dulciuri, se alimentează cu această bulimie a experiențelor scrisului, în toate formele ei. Chiar și atunci când vorbește, în mintea lui scrie, în fond. Cred că de aici ar trebui pornit.

Am văzut în sfârșit în literatura noastră, care a mai avut încercări, o reușită strălucitoare a unui gen care prinde tot mai mult rădăcini în perioada asta, și anume biografia prin ficțiune, ficțiunea biografică, de fapt, de care nu numai că ne bucurăm, dar avem și nevoie. Din plăcerile lui personale pentru subiectele de care s-a tot vorbit și care au întotdeauna o geografie cu totul năucitoare, dublată de documentația de rigoare, fiindcă altfel nu se poate, din aceste plăceri ale lui noi câștigăm informație foarte curat dozată. Ceea ce este strict documentat este strict documentat, iar ceea ce este ficțiune, într-un fel sau altul, îți este indicat.

Sunt foarte fine demarcații pe care tot timpul ajungi să le vezi. El se ține aproape de faptul istoric și apasă pe semnalizator stânga-dreapta când se îndepărtează și o ia către ficțiune. Am citit într-unul CV dintr-o carte de-a lui că locuiește în Balta Albă și ar vrea să locuiască la Roma, se visează la Roma, așa încât știe Roma ca pe Balta Albă. Eu nu am fost în Roma și trebuie să recunosc că aici, în acest roman, m-am simțit la Roma cea de la 1600.

Portretul lui Caravaggio este marele dar pe care ni-l face, pentru că e unul dintre cele mai suculente personaje faimoase ale artelor, care putea să treacă într-un roman și pe care el îl îmblânzește cu această idee a scrisorilor către meșterul lui. Acolo este fața interioară a lui Caravaggio, cel care bate toate cârciumile Romei, cele mai rău famate, se duelează, umblă nu tocmai bine îmbrăcat, urât mirositor și așa mai departe. În plus, pictează cele mai scandaloase tablouri pentru pereți aproape sanctificați.”

Radu Paraschivescu în timpul sesiunii de autografe

Radu Paraschivescu a început seara, așa cum a și spus, în calitate de gazdă, însă a încheiat-o în cealaltă ipostază, de musafir: „Pentru «Fluturele negru» nu pot să spun că am făcut o documentare propriu-zisă. Am avut însă un șoc, totul a plecat de la un șoc: nu sunt un intim al picturii, sunt un nepriceput în domeniul ăsta și țin la impostura mea. Dar, într-o vizită la Roma, am nimerit în fața tripticului Sfântului Matei al lui Caravaggio. A trecut ceva prin mine atunci. A fost ceva la marginea hipnozei. M-am pierdut în negrul acela și am simțit nevoia să stau mult acolo.

Pe măsură ce mă uitam prindea contur în mintea mea o poveste, plecând de la tablourile astea și de la altele pe care îmi propuneam să le văd. Unul dintre avantajele Romei este că muzeele au o cruce deasupra – se numesc biserici – e o convenție, iar înăuntru găsești tot ce vrei. Așa am ajuns să fac – pe jumătate deocamdată – traseul lui Caravaggio prin Roma, plecând dintr-un colț al pieței Navona, care era în antichitate stadionul lui Domițian – care poate fi văzut și acum pe dedesubt. Am continuat cu Santa Maria del Popolo (…) și am luat la pas locurile pe unde Caravaggio a lăsat ceva.

După ce cartea a fost scrisă și înainte să apară această a doua ediție, am mai văzut câteva tablouri de-ale lui. Îmi propun să ajung și în Malta cândva. Deocamdată a venit Malta la noi.

De unde povestea cu fluturele? E foarte interesant, cred. Cartea asta este, dintr-un anumit unghi, și o carte despre moarte și despre presimțirea ei. «Fluturele negru» s-ar putea să însemne și asta. S-ar putea, nu știu sigur.

Acherontia atropos este fluturele cap-de-mort. Eu am preluat simbolul acesta al fluturelui după o îndrăgostire puternică de materia care se chema zoologie, pe care am făcut-o în clasa a șasea. Ștampila pe care a pus-o profesorul asupra mea la 12 ani m-a făcut să iubesc fluturii și să vreau să ajung la un moment dat profesor de zoologie, nu de altceva. Am vrut să dau la facultatea de zoologie, despre care am aflat cu stupefacție că nu există. În momentul când am auzit că dacă vrei să înveți despre fluturi trebuie să înveți și despre oameni, am renunțat la idee.

Dar Acherontia atropos m-a urmărit prin felul în care mi-a introdus acest profesor o materie pentru mulți uitată. Am vrut să fructific cumva această amintire din copilărie și s-o leg de Roma barocului, de Roma perioadei 1590 – 1600, în care Caravaggio apare din Lombardia, unde învață să picteze de la Simone Peterzano, care este un personaj autentic, și vine în Roma unde încearcă să-și găsească un loc. El vine ca să prindă un culcuș în orașul ăsta împuturoșit, pestriț, senzațional în același timp, corupt până în măduva oaselor. Să nu cumva să credeți că Roma era o catedrală a purității! Nu, era un oraș abject. Din punctul de vedere al corupției se făceau lucruri la care noi nici nu visăm la ora asta.

Ajunge aici la Roma și nu numai că-și găsește locul, dar schimbă pictura, schimbă paradigma de fapt. Cu aceeași ocazie reușește să-și pună în cap cam o bună parte din autorități, în frunte cu Sfântul Scaun, care de altfel îl propusese la un moment dat ca pictor oficial. Asta înainte ca Michelangelo Merisi să înceapă să picteze cu o tendință foarte puternică de desacralizare a artei. Își adună modele din bordel, de sub pod, din frizerie, din spițerie. Toți perifericii au ajuns pe pereți de catedrale. Toate prostituatele sau o bună parte din ele au ajuns sfinte, inclusiv prietena lui, Fillide Melandroni, pe care o puteți vedea, deci ea este recognoscibilă în Iudit și Holofern. Asta a provocat o revoluție căreia Caravaggio nu i-ar fi rezistat dacă n-ar fi avut două proptele formidabile, două personaje de mare influență, cu ajutorul cărora rezistă în Roma. De aici, aproape că povestea se spune singură.”

Coada la autografe

Această frumoasă seară s-a încheiat, cum era și firesc, cu o sesiune prelungită de autografe, pe măsura cozii formate de-a lungul librăriei, în capătul ei, la o măsuță, aflându-se bineînțeles jovialul, amabilul și răbdătorul Radu Paraschivescu.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment