Robert Macfarlane ne propune o fascinantă explorare a relației noastre cu întunericul, cu ceea ce se află în adîncul pămîntului și al minții noastre. În această călătorie în „timpul profund”, care începe cu nașterea universului și ajunge pînă într-un viitor post-uman, admirăm arta preistorică din peșterile marine norvegiene și adîncurile albastre ale calotei glaciare din Groenlanda, vizităm tumulii din Epoca Bronzului și labirintul catacombelor pariziene, examinăm rețelele fungice subterane prin care copacii comunică între ei și „ascunzătoarea” în care vor sta deșeurile nucleare în următorii 100.000 de ani.

Pășind pe urmele umbrelor, vom afla poveștile multor exploratori, artiști, speologi, scafandri, visători și criminali care au coborît în lumea de sub noi în căutarea „beznei cumplite din adîncul pămîntului”, cum spunea Cormac McCarthy.

Dintr-un unghi de vedere geologic asupra planetei noastre, Macfarlane pune o întrebare vitală și tulburătoare: oare sîntem niște buni strămoși pentru Pămîntul viitorului? De la primele pagini, remarcabile, pînă la concluzia încărcată de emoție, Lumea de sub noi (Editura Polirom, 2021, traducere de Daniela Rogobete) este un periplu în care se împletesc miracolele și pierderea, teama și speranța. O carte ce ne va schimba felul în care privim lumea.

Lumea de sub noi este un portal de lumină în vremuri întunecate. Aveam nevoie de această carte despre frumusețea din străfunduri ca să alinăm durerea ai cărei martori sîntem pe fața pămîntului.” (The New York Times Book Review)

„O carte extraordinară, deopotrivă erudită și ușor de citit, pasionantă și minunat scrisă.” (The Guardian)

Robert Macfarlane este autorul mai multor cărţi despre natură şi oameni devenite bestselleruri, între care Mountains of the Mind, The Wild Places, The Old Ways, Landmarks şi The Lost Words (împreună cu Jackie Morris). Cărţile sale, distinse cu premii şi traduse în numeroase limbi, au fost adaptate pentru film, televiziune, radio, teatru şi muzică. În anul 2017, American Academy of Arts and Letters i-a decernat E.M. Forster Award for Literature. Este fellow la Emmanuel College, Cambridge. Prezentului volum i s-au decernat Wainwright Prize (2019) şi Stanford Dolman Travel Book of the Year Award (2020).

FRAGMENT

„Pe la începutul anilor 1930, Fritz Zwicky, un astronom elvețian care studia roiurile de galaxii prin telescoapele de la California Institute of Technology, a observat o anomalie cu implicații extraordinare. Aceste roiuri sunt aglomerări de galaxii legate gravitațional, iar sarcina lui Zwicky consta în a măsura viteza mișcărilor de revoluție ale galaxiilor individuale pe orbitele lor din jurul nucleului unui roi, pentru a deduce astfel masa întregului grup. Or, Zwicky a observat că galaxiile se roteau cu mult mai repede decât era de așteptat, mai ales spre marginile roiului. La asemenea viteze, galaxiile individuale ar fi trebuit să‑și rupă legătura gravitațională care le ținea împreunate, astfel ca roiul să se împrăștie în spațiu. 

Pentru Zwicky, o singură explicație era posibilă. Trebuia să mai existe o altă sursă de gravitație, suficient de puternică încât să mențină roiul, date fiind vitezele de revoluție ale corpurilor observabile. Dar ce anume putea oare să furnizeze o asemenea forță uriașă câmpului gravitațional, suficientă încât să țină laolaltă galaxii întregi, și de ce el nu putea să vadă această „masă lipsă”? Zwicky nu a găsit răspunsuri la întrebările lui, dar odată cu formularea acestor întrebări a început o vânătoare care continuă și azi. Această „masă lipsă” a lui Zwicky este cunoscută astăzi sub numele de „materie întunecată”, iar dovada existenței și aflarea caracteristicilor ei reprezintă un fel de căutare a Sfântului Graal în fizica modernă. 

Totuși, cum poți să cauți întunericul în întuneric? Cum să cauți o substanță care are masă și, prin urmare, exercită o forță gravitațională, dar care nu emite lumină, nu o reflectă și nici nu o blochează? De la Zwicky încoace, dovezile existenței materiei întunecate au fost strânse în mare parte prin deducție: nu a putut fi detectată materia însăși, ci doar presupusele ei influențe asupra entităților luminoase și a obiectelor observabile. Ca să percepi o materie care nu are umbră, nu trebuie să‑i cauți prezența, ci doar consecința. 

Se știe acum, de pildă, că materia întunecată afectează curbele de rotație ale galaxiilor spiralate, făcând ca toate corpurile dintr‑o astfel de galaxie să se rotească la viteze comparabile, indiferent de distanța lor față de centrul gravitațional al galaxiei. Se mai știe și că materia întunecată curbează lumina atunci când aceasta trece prin apropierea galaxiei, provocând ceea ce se numește „efectul de lentilă gravitațională”. Masa curbează spațiul, a demonstrat-o Einstein în Teoria generală a relativității, iar lumina urmează acele curburi ale spațiului, ca și când ar trece pe lângă o entitate masivă, cum ar fi o galaxie. Dar așa cum galaxiile lui Zwicky se roteau prea repede, la fel și lumina se curbează prea mult pentru ca acest fapt să se datoreze doar componentelor vizibile ale unei galaxii date. Ca atare, iarăși trebuie să existe o masă mai mare decât cea care poate fi observată. Această prezență masivă imperceptibilă ce înconjoară o galaxie vizibilă, curbează spațiul și induce efectul de lentilă gravitațională, este cunoscută astrofizicienilor drept „halo de materie întunecată”.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.