Editura Humanitas Fiction ne dăruiește un fragment din romanul „Călătoria lui Walter Benjamin”, de Jay Parini, apărut în colecţia Raftul Denisei, care este coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din engleză de Irina Horea.
În acest roman fascinant, Jay Parini reconstituie ultimele luni din viața filozofului Walter Benjamin, care părăsise Parisul chiar înaintea invaziei naziste din 1940. Pornind de la mărturii, scrisori, jurnale și memorii ale contemporanilor – personalități ale scenei intelectuale occidentale care au supraviețuit celui de-Al Doilea Război Mondial –, Parini îi conturează lui Benjamin un portret de o profundă empatie imaginativă.
La începutul anilor 1930, când climatul intelectual și politic devenise sufocant, Walter Benjamin părăsește Germania și se stabilește în cele din urmă la Paris, unde, timp de zece ani, se documentează, scrie, publică în diferite periodice și concepe marile sale proiecte care așteptau momentul prielnic să fie publicate. Însă turnul de fildeș în care filozoful însingurat se refugiase sperând să rămână neatins de Istorie (încercare zadarnică, după cum îl avertizau cei apropiați) se dovedește un fragil castel de cărți de joc. Eșafodajul vieții sale și rațiunea sa de a fi se năruie odată cu înaintarea germanilor în Franța, iar Benjamin se vede obligat să accepte că lumea în care s-a născut va pieri. Pornește spre sudul Franței, căutând scăpare spre Portugalia, cu speranța de a ajunge la New York, unde deja se stabilise prietenul lui, Theodor W. Adorno. Însă traversarea munților către Spania se va dovedi ultima etapă a calvarului.
„Povestea lui Parini este documentată minuțios și redată cu mult dramatism, reunind trăsăturile derutante și contradictorii ale lui Benjamin într-o psihologie vie și credibilă. Parini nu ne vorbește doar despre destinul lui Benjamin, ci și despre cel al intelectualului în societatea occidentală modernă.“ The New York Times Book Review
„Un roman impresionant, extrem de informat, bazat pe viața unuia dintre cei mai discreți, provocatori și tragici intelectuali ai secolului XX, Walter Benjamin. Parini a creat nu atât o biografie ficțională a lui Benjamin, cât o meditație asupra experienței exilului și a cristalizării gândirii moderne. […] Parini evocă, emoționant și convingător, o întreagă generație de intelectuali copleșiți de revoluție și război și încercările lor disperate de a da sens lumii.“ Kirkus Reviews
Jay Parini s-a născut în 1948, în Pittston, Pennsylvania. După studii de filologie și un doctorat obținut în 1975 la University of St. Andrews, în Scoția, devine profesor de limba engleză și predă vreme de șapte ani la Darmouth College din New Hampshire, Hanover. Din 1982 se mută la Middlebury College în Vermont, unde activează și în prezent. Este autorul mai multor volume de poezie, printre care House of Days (1998) și The Art of Subtraction: New and Selected Poems (2005). Este, de asemenea, un reputat critic și istoric literar, volumele sale John Steinbeck (1995), Robert Frost: A Life (1999), Why Poetry Matters (2008), Promised Land: Thirteen Books that Changed America (2008) fiind deosebit de apreciate în Statele Unite. Parini are o bogată activitate de editor, coordonând lucrări precum The Norton Book of American Autobiography (1998), British Writers Classics (2003), The Oxford Encyclopedia of American Literature (2004). De o deosebită apreciere s-a bucurat și volumul său autobiografic Borges and Me: An Encounter (2020). Romancier de mare succes, Jay Parini a publicat opt romane, dintre care amintim Ultima gară (The Last Station, 1990; 2007; Humanitas Fiction, 2009, 2022), Călătoria lui Walter Benjamin (Benjamin’s Crossing,1996; Humanitas Fiction, 2023), The Apprentice Lover (2002), Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H.M., 2011; Humanitas Fiction, 2013) și The Damascus Road: A Novel of Saint Paul (2019). Parini locuiește în Vermont, fiind colaborator permanent al mai multor publicații, precum The Guardian și The Chronicle of Higher Education, iar cu articole de opinie contribuie la site-uri renumite, precum CNN, Salon și The Daily Beast. Cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.
Fragment
La vremea respectivă, Benjamin locuia la Berlin împreună cu părinții lui, în zona Grünewald, pe Delbrückstrasse nr. 23, imediat după colț de intersecția cu Jagowstrasse, o arteră largă, mărginită de copaci, în apropiere de faimosul parc. Un lift întunecat, placat cu lemn de stejar, te ducea până la apartamentul lor de la ultimul etaj, unde îți deschidea ușa o servitoare mai în vârstă, îmbrăcată într‑o rochie bleumarin, cu guler de dantelă. O locuință frumoasă, așa cum te așteptai în acele vremuri să fie o casă înstărită în partea de vest a Berlinului.
— Vă așteptam, Herr Scholem, a zis servitoarea.
Am fost condus spre camera lui Benjamin, printr‑un coridor lung din care reușeam să văd opulența apartamentului. Mobila anilor 1870 (Gründerzeit[1]) țipa la privitor: „Fii atent ce spui în prezența mea!“ În camera de zi, sofalele erau acoperite cu catifea mov; perdelele erau din brocart argintiu gros. Pe unul din pereți, am văzut agățată o tapiserie Aubusson[2] deosebită: o scenă de vânătoare cu mulți olandezi rapaci care atacă un biet lup. Pe podea, covoare purpurii și roșii, ca niște insule de culoare într‑o mare de lemn maro‑gălbui. Flori portocalii‑închis atârnau din vaze chinezești, răspândind un parfum amețitor. Totul era somptuos, dar oarecum banal – cam ăsta era stilul marii burghezii.
Pereții de‑a lungul coridorului etalau deprimante peisaje în ulei, semnate de artiști parizieni și bavarezi minori; probabil că fuseseră achiziționate de tatăl lui Benjamin, Emil, despre care se spunea că dăduse lovitura pe piața de artă. Tata chiar cumpărase recent o pictură de la Lepke, casa de licitații de pe strada Koch, administrată de Emil, prin urmare, aflasem destul de multe despre Benjamin‑tatăl, care se băgase și în comerțul cu vin și în imobiliare. „Herr Benjamin e vârât în toate“, spusese tata cu o seară în urmă, la cină. Se bucura că eram în relații amicale cu fiul acestui om de afaceri respectabil.
— A, Scholem, dumneata ești, a zis Benjamin deschizând ușa dormitorului. Sunt încântat să te văd, Herr Scholem.
Un ins cu puțin mai tânăr ședea lângă el, îmbrăcat elegant în costum maro, destul de deosebit la înfățișare de Benjamin, însă frate cu el, fără doar și poate; aveau aceiași ochi negri și chiar și nasul era ușor coroiat la vârf, la amândoi.
— Dă‑mi voie să ți‑l prezint pe Georg Benjamin, fratele meu, a făcut el prezentările.
Am dat mâna cu Georg, care a început să sporovăiască despre o petrecere la care fusese cu o seară înainte, un chef de pomină în onoarea prietenilor care în scurt timp urmau să fie trimiși pe front. Se băuse mult, se dansase mult, fetele se dezlănțuiseră. Eu mă prefăceam că ascult, schițând câte un rânjet forțat. Vedeam că spectacolul oferit de Georg nu era pe placul fratelui mai mare, care privea afară pe geam, cu o expresie încruntată.
Atenția mi‑a fost atrasă de obiectele din încăpere, felul în care stăteau toate de‑a valma. Cărți noi și vechi se înșirau de‑a lungul tuturor pereților și alcătuiau mormane precare în două colțuri. Am zărit biografia lui Bakunin, semnată de Nettlau[3], care stătea deschisă pe un pat îngust, marginile paginilor fiind pline de însemnări. Am deslușit doar cuvântul „prostii!“. Cu litere mari, înghesuite în dreptul unui paragraf. Mai târziu, ajungi să regreți asemenea exclamații juvenile. Volumul Aufruf zum Sozialismus, de Gustav Landauer[4], zăcea pe podea, cu fața în jos – o carte de mâna a doua, însă periculoasă, care pleda cauza socialismului. Deschis lângă masa din dreptul patului, se zărea și un roman de Balzac, dar n‑am reușit să descifrez titlul.
Benjamin părea să mă ignore, în timp ce Georg flecărea mai departe. Pe neașteptate, fratele lui a izbucnit, luându‑ne pe amândoi prin surprindere:
— Georg, te rog! Ne‑nnebunești de cap!
Georg a tăcut brusc în mijlocul propoziției, ca spânzurat și atârnat pe sârmă ghimpată.
— Nu trebuie să trăncănești așa una‑ntruna, a adăugat Benjamin. Herr Scholem a venit aici să discutăm despre o conferință la care am asistat amândoi.
— Aha, a zis Georg. A scos o pipă și a început să se joace de‑a aprinsul. Păi discutați.
— Ați fost foarte amabil să mă invitați, am spus eu, încercând să îndrept conversația în direcția potrivită.
— Dragul meu Scholem, niciodată să nu‑ți ceri scuze. Nu te prinde.
— Scuze.
— Ia loc, te rog. Cred că urma să discutăm despre istorie. Prelegerea lui Hiller ne‑a cam pus pe gânduri, nu‑i așa?
— Da. Mă tot gândesc la istorie – nu la o istorie anume, ci la noțiunea de trecut și la modurile în care încercăm să‑l reprezentăm.
L‑am văzut pe Georg făcându‑se mic. Nu era obișnuit să se gândească la asemenea lucruri, poate nici măcar să gândească.
Ședeam acum într‑un fotoliu mare de piele, brațele lui mă copleșeau de‑a dreptul. Benjamin ședea în fața mea, pe pat, picior peste picior. Georg, în colț, cu pipa, acum trimitea inele albastre în văzduh.
— Trebuie să‑mi explici de ce ai reacționat așa la ceea ce spunea Herr Hiller deunăzi, mi‑a cerut Benjamin. Nici mie nu mi‑a plăcut, dar poate că din alte motive… și nu atât de intens ca dumitale.
— Doar un idiot poate crede că istoria n‑are consecințe, am răspuns eu. Evident că omul l‑a citit pe Nietzsche.
— Nu‑ți place Nietzsche?
— Are o influență periculoasă. Știți că noi, evreii, avem un interes întemeiat în istorie. Oamenii care‑și uită trecutul ar putea dori, poate inconștient, să‑și distrugă viitorul. Poartă cu ei duhoarea morții. Ceea ce speră ei este să distrugă orice urmă care duce la prezentul lor dezgustător.
— Bravo! a strigat Georg. Ai un mod minunat de a vorbi, Herr Scholem. Un adevărat Demostene!
Benjamin și‑a răsucit o țigară în poală, ignorându‑și fratele.
— În mare, sunt de acord cu punctul dumitale de vedere, a zis el, vorbind foarte încet. Vezi, munca mea aici, câtă e, se ocupă de natura istoriei, de procesul istoric. Nu există istorie, înțelegi? E o ficțiune măreață, o altoire de puncte de vedere. A tăcut o vreme. Apoi a completat: Istoria este un fel de mit. E un vis, poate chiar visul unui vis. Totul foarte subiectiv – cred că asta vreau să spun.
— Nu pot să fiu de acord, Herr Benjamin, am zis eu.
— Nici eu, s‑a băgat Georg în vorbă. A fost cea mai groaznică materie a mea la școală. Aproape că am pierdut examenele anul trecut din cauza istoriei.
— Deci, ce‑i istoria? l‑am întrebat pe Georg.
— E ce s‑a‑ntâmplat.
Benjamin afișa un zâmbet larg, dinții încălecați, pătați de tutun, arătau ca un gard prost‑făcut de jur‑împrejurul gingiilor.
— Prin urmare, cum ai descrie războiul de acum, Georg? Ce se întâmplă cu adevărat?
— Trebuie să ne apărăm împotriva unui dușman sălbatic.
— Aha.
— Tu complici atât de mult lucrurile, a adăugat Georg. Nu trebuie să dezasamblezi fiecare incident, să sfâșii fiecare text, mădular cu mădular. Viața e prea scurtă pentru așa ceva.
— Unele vieți sunt mai scurte decât ar trebui să fie, am zis eu, deși implicațiile observației mele au părut să nu fie înregistrate.
Acum Benjamin a intervenit amplu, vorbind despre ceea ce el a numit „textul fragil al istoriei“, pe care, a zis el, „îl revizuim în mod repetat“. Clar, citise mult Hegel și era adeptul gândirii dialectice. Am trecut, firește, la discuția despre socialism, noțiune despre care se auzea peste tot și se afla pe buzele tuturor în cafenelele mai interesante. Eu unul îl citeam pe Fourier cu oarece neplăcere.
— Socialismul e doar gelozie, și‑a dat Georg cu părerea. E firesc ca săracii să‑și dorească ceea ce au bogații. Dacă nu pot obține ce vor în alt mod, atunci și-l vor băga în buzunar prin lege.
Nu puteam să‑l contrazic.
— L‑ați detesta pe fratele meu Werner, am zis eu. Un socialist turbat, dar nu stă să‑și cumpănească ideile. E ca un tăun.
Apoi am pomenit de interesul meu pentru anarhism, după ce‑l citisem de curând pe anarhistul rus Kropotkin.
— A, Kropotkin, a oftat Benjamin. Sufletist, dar nu cugetător. Un entuziast, da. Asta‑i problema cu majoritatea gânditorilor dialectici: văd prea puțin simultan. Forma argumentului controlează conținutul.
— Socialismul este un fel de religie seculară, nu‑i așa?
E enervant să spui ceea ce e evident, dar nu cred că Benjamin a băgat de seamă. Din pricina miopiei, era în mod deosebit opac la starea de spirit a oricui din preajmă.
— Sunteți evreu, i‑am zis eu, prin urmare trebuie că vedeți lucrurile dintr‑un anumit unghi. Eu unul o fac.
— Mă rog, oi fi evreu. Îmi place să vizitez sinagogile, dumitale, nu? Minunate muzee ale unei culturi dispărute.
M‑a surprins să constat că aveam în fața mea un om care se temea de propria moștenire. Asemenea multor evrei asimilați, prefera să țină la distanță subiectul iudaismului.
— Un evreu este prin definiție un venetic, am zis eu, mai ales în Germania. De aceea mi se pare sionismul o reacție firească la un context istoric specific.
Georg Benjamin s‑a băgat în vorbă:
— Germanii au fost buni cu evreii. Oricum nu există germani adevărați: țara e o invenție recentă, compusă din multe rase diferite. Evreii reprezintă o mică piesă a marelui mozaic ce constituie Germania modernă.
Benjamin a dat din cap, ca și când ar fi fost de acord cu el, deși ulterior aveam să descopăr că nu te puteai bizui pe asemenea semnale banale ale discursului uman. Era ceva ciudat de disjunctiv în legătură cu ființa lui; nu‑și semnala intențiile, așa cum facem cei mai mulți dintre noi. Între el și lumea reală exista un zid invizibil, dar solid; prietenii lui erau mereu descurajați și stupefiați de soliditatea și omniprezența zidului.
— În esența lui, socialismul este un crez mesianic, oricât de secular, am continuat eu. E poate prea evident ca să mai pomenim asta. Impresia mea e că sentimentele spirituale – o viziune a dreptei judecăți – ar trebui să se nască din citirea Torei. La urma urmei, sunt evreu.
Nimeni nu și‑ar fi putut da seama de asta doar văzându‑i pe părinții mei de la distanță. La fel ca părinții lui Benjamin, pierduseră legătura cu rădăcinile; erau ramuri ce se clătinau în sol subțire, gata oricând să fie doborîți de o cultură pe care o adorau, dar care îi disprețuia și îi insulta. Retrospecția e cea mai bună perspectivă. Dar chiar și atunci intuiam cu o teribilă claritate soarta evreilor în Europa. Autoamăgirea pe care o manifestau evreii peste tot în jurul meu mă îmbolnăvea și m‑am jurat să‑l conving pe Benjamin de importanța sionismului, înainte să fie prea târziu.
— Pe timp de război, toți suntem germani, a zis Georg.
[1]. Mobilă Gründerzeit, caracteristică anilor 1850–1873, între revoluția de la 1848 și crahul bursier din 1873.
[2]. Aubusson – oraș din centrul Franței, renumit încă din secolul al XIV‑lea pentru tapiseriile țesute acolo, intrate în secolul XX în patrimoniul UNESCO.
[3]. Max Nettlau (1865–1944) – anarhist și istoric german; a editat un volum de opere semnate de Mihail Bakunin.
[4]. Apel la socialism, de Gustav Landauer (1870–1919), unul dintre teoreticienii de frunte ai anarhismului în Germania.
