Editura Polirom vă prezintă un fragment din noul roman semnat de Tudor Ganea, „Cântecul păsării de plajă”, apărut de curînd la Editura Polirom, colecția „Ego. Proză”, și în ediție digitală.
„Țineți în mîini cel mai bun roman de pînă acum al lui Tudor Ganea, arhitectul convertit la proză care, după – iată – cinci romane publicate în tot atîția ani (unele premiate și deja traduse), își poate revendica lejer titlul de cel mai în formă tînăr romancier al momentului. Cu Cîntecul păsării de plajă, Tudor Ganea se întoarce la etosul constănțean explorat în cartea de debut și scrie un fel de Gangs of Constantza al tranziției sălbatice din anii ’90 în care diverse grupări multietnice de outcasts își dispută teritoriul și influența asupra Cartierului Faleza Nord. Amestecul de violență și poezie al confruntărilor de pe malul mării este memorabil și, pe alocuri, conferă acestui roman realist murdar o calitate aproape psihedelică. Ainur, protagonistul cu origini tătare ale cărui ascensiune și decădere le consemnează întîmplările romanului, este o figură deopotrivă admirabilă și detestabilă, temută și tragică, rar întîlnită în literatura română, căci singurătatea lui este egalată doar de cruzimea cu care-și face loc în viață și în moarte. Nu recomand romanul celor slabi de inimă!” (Marius Chivu)
Tudor Ganea (n. 1983, București) este arhitect. A debutat în 2016 cu romanul Cazemata (Polirom; tradus în 2020 în limba franceză), pentru care a primit premiul „Tînărul prozator al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru debut al revistei Observator cultural și premiul „Nepotu’ lui Thoreau” (debut) și a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor (debut). În 2017 i-a apărut cel de-al doilea roman, Miere (Polirom), distins cu premiul „Tînărul prozator al anului 2017”. În 2018 a publicat romanul Porci (Polirom), nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019, iar în 2019 romanul 8 (Polirom). Fragmente din romanele sale au fost traduse în maghiară, turcă, italiană, franceză, spaniolă și engleză.
FRAGMENT
„Ainur şi Bayar se mutaseră în plin şantier, fuseseră primii locatari şi rămăseseră singurii multe luni de zile, fără branşament termic şi cu vopseaua încă umedă pe tocurile uşilor. Se încălzeau cu o aerotermă şi dormeau în acelaşi pat. Mulţi ani mai târziu, dacă se întâmpla să audă vreun foehn, aspirator sau aerotermă, Ainur intra în acea stare de siguranţă pe care psihologii o pun pe seama zgomotelor intrauterine şi pe care el o identifica cu zgomotul de fond al mutării lor în FZN. În acele momente plutea într‑un lichid amniotic invizibil şi ştia că totul va fi bine. Aceea era probabil singura amintire ce‑l lega de mama sa, care murise dându‑i naştere şi pe care Bayar o îngropase în cimitirul musulman din Murfatlar. Astfel, sentimentul de protecţie avea să vină pentru Ainur la pachet cu starea de imponderabilitate în care intra de fiecare dată când pornea aeroterma. Între pereţii reci ai apartamentului cu finisajele încă umede îi simţea jetul de aer cald şi obişnuia să‑şi poziţioneze o mână, un picior, chiar şi ochii în faţa grilei de evacuare a aerului fierbinte până începea să‑l usture pielea şi să‑şi simtă ochii uscaţi. Trăia un inexplicabil spasm de fericire, aşa cum probabil experimentează fătul în momentele când vocea mamei reverberează către timpanele sale inundate de placentă.
În acea perioadă, tatăl său sprijinise de tocul uşii o coadă de cazma şi dormea cu o toporişcă sub pat. Asta pentru că blocul – nelocuit încă decât de ei – era luat cu asalt de tot felul de oameni fără adăpost care se aciuau din calea frigului şi le apăsaseră clanţa în câteva nopţi.
— Până ne vin vecinii, suntem cam izolaţi aici, îi spusese taică‑su într‑o seară, în timp ce stătea pe marginea patului şi cântărea toporişca dintr‑o mână în alta.
Aceea fusese cea mai lungă frază rostită de Bayar de când se mutaseră în blocul de pe faleză. Ainur ar fi vrut să‑şi exprime şi el părerea faţă de acel subiect, să‑l dezvolte, dacă nu şi‑ar fi dat seama că tatăl său se adresase de fapt toporiştii, şi nu lui. Aşa făcea Bayar: vorbea mai mult cu obiectele decât cu oamenii.
Înainte de culcare, Bayar lega cu lanţ şi lacăt uşa metalică de la intrarea în scară, blocând astfel accesul acelor oameni ai nopţii pe care Ainur şi‑i imagina ca fiind canibali. Câteodată îi auzea forţând uşile în noapte şi mişunând în jurul blocului. Zgomotul uşilor încercate avea un ecou pe toata casa scării şi îl făcea pe Ainur să pornească aeroterma şi pe tatăl lui să întindă mâna după toporişcă. Când se întorcea de la şcoală, obişnuia să parcurgă aleea din faţa blocului în viteză, cu gândul că un boschetar e pe urmele lui, pornit să‑l omoare. Trântea uşa blocului în spatele lui şi abia când dădea de mirosul de cartofi prăjiţi de pe scară ştia că pericolul trecuse. De multe ori ieşea în faţa blocului, făcea doi paşi şi înţepenea. Privea cerul de culoarea oţelului şi auzea valurile de pe plajă. Marea lovea cu forţă în pereţii falezei în lunile reci şi acel sunet înăbuşit avea un bas pe care‑l simţea în coşul pieptului ca pe o viroză. Trăia cu sentimentul că, la următoarea izbitură, faleza e gata să se prăbuşească în mare.”
Foto credits Tudor Ganea: Raluca Ciuta.
