Public, iată, pe principiul mai bine mai târziu decât niciodată, acest fragment de roman primit pe adresa redacției astă-vară, pe 22 iulie, și semnat, cum altfel, misterios, de Bianca Bia. Nu există niciun amănunt biografic, nimic altceva decât un mesaj laconic: „Nu m-am decis exact ce fragment să vă trimit din romanul meu «În grădina cu narcise», așa că o să vă trimit 2 dintre preferatele mele.”

Pe baza fotografiei-timbru și a adresei de e-mail am făcut iarăși pe detectivul și am ajuns cumva la concluzia că este vorba despre Bianca Țuligă. Iată, cu rezervele de rigoare (nu sunt sută la sută sigur că este chiar ea, de aceea, oameni buni, când îmi trimiteți texte spuneți-mi câte ceva despre voi sau exprimați-vă limpede dorința de a publica sub pseudonim) câteva date succinte de pe pagina ei de facebook: este, probabil, absolventă a Colegiului Național „Spiru Haret” Gorj, este voluntar la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu și, nota bene, trăiește în Târgu Jiu.

Sigur, în contextul în care calupul de proză de mai jos este prezentat drept „fragment de roman”, e posibil ca acesta să pară destul de neconcludent. Și mie mi s-a părut așa într-o primă frază, însă am citit apoi cu mai multă atenție, am încercat, minim invaziv, să repar câteva inadvertențe și neconcordanțe cauzate de topica defectuoasă, iar ceea ce a ieșit mi se pare, dacă nu spectaculos, atunci cel puțin promițător, adică un prim pas către ceva care ar putea fi mai mult.

Firește că titlul este oarecum nefericit, însă vă invit să citiți acest fragment și să-l judecați nu cu ochiul unui critic sever, ci cu îngăduința cititorului care are în față o proză de „început de drum”. Dacă veți vedea ce am văzut și eu, atunci totul va fi, cred, în regulă.

Later edit: am aflat între timp că În grădina cu narcise este deja o carte și e semnată într-adevăr de Bianca Țuligă. S-ar fi cuvenit, poate, să renunț la acest fragment, însă nu o fac deoarece cred că ar putea totuși să spună ceva cititorilor www.omiedesemne.ro.

În grădina cu narcise

Rămăsesem singură pe aleea care ducea spre capelă, țin minte, nu mai mersesem în capela aceea de când a murit vecinul meu, de vis-a-vis, care mi-a fost pe post de tată, mamă, prieten și bunic, alături de bunica Aurora și de Tami. Nu doar că eram singură pe alee, mă simțeam singură în tot cartierul. Pe cât de sărăcăcios era Bywater, pe atât de liniștit era. Mai vedeai din când în când câte o pisciuță sărind dintr-o parte în alta a străzii, ca să îți amintească de împărțirea aerului cu alt suflet.

Am trecut pe lângă casa mea, care îmi părea și ea goală și pustie atunci, chiar simțeam că pierdusem tot, ca niciodată știam că nu mai am nimic. Când simțisem răutatea care o acaparase pe bunica, am știut că nu va mai fi niciodată la fel, iar Tami nu era acolo ca să îmi aline durererea, nici măcar bunica Gina nu mă mai aștepta în ușă cu cacao cu lapte, părinții mei nu au mai dat un telefon de ani buni, iar vecinul meu, Mark, nu mă mai întâmpina în poartă să îmi spună că totul va fi bine, să îmi pună o melodie, pe care o știa pe dinafară, la radioul lui micuț pe care l-a primit cadou, să scoată caiețelul lui și să îmi arate cum ar trebui schițată o casă, căci fusese arhiect la viața lui și asta dorea să devin și eu. Nici măcar amintirile sale din armată nu mai putea să mi le spună.

Mark a fost primul bărbat pe care l-am iubit și care m-a iubit de asemenea. Trecuseră deja doi ani de când nu mai era, și încă îmi amintesc imaginea pierderii lui. Cum zăcuse el la pat săracul, singur pe lume, fără ca nimeni să-l știe bolnav, iar eu, o egoistă, nu voiam să-l deranjez cu vizita mea, pentru că deseori când mergeam neinvitată îl trezeam din somn. Și ce îmi mai plăcea cum dormea! Avea un mod și o poziție, de parcă la cei 70 și ceva de ani ai lui încă mai era un prunc. Și cum să nu ții minte un asemenea om când el te-a făcut să iubești animalele și tot ce ne înconjoară?

Pentru că el iubea totul și totul îl iubea pe el! Nu a fost un om sărac, dar nici nu a dorit să își irosească pensia pentru ridicarea unui palat, avea o căsuță cu 3 camere, din cărămizi, un acoperiș din țiglă chinezească colorată, cu un model pe diagonală, dupa cum urmează: alb, roșu, mov, portocaliu. Deși era micuță, era suficient de înaltă, astfel că, la intrare în Bywater oricine zărea acoperișul și îl cunoștea pe Mark știa că aceea este casa lui.

Mai avea, țin minte, o sufragerie cu canapele de piele cum nu mai văzuserăm noi, cei sărăcuți din cartier, și o mobilă pe colț din brad, de un maro putred ce dădea o răcoare și o senzație sumbră încăperii, astfel încât îți era frică să stai acolo. Mai era și dormitorul lui, cu un pat mare din stejar, cu o saltea pe care am urât toată viața să mă întind deoarece era prea tare pentru spatele meu, dar lui îi plăcea și considera locul în care adormea imediat un colț de rai.

Mai pusese în dormitor și niște oglinzi mari și o sobă de teracotă verde fumuriu. Oglinzi mari pentru că răposata lui nevastă se îngrijea foarte mult, până în ultima zi s-a dichisit. Mai avea și bucătăria în care nu intra prea des, pentru că plătea o femeie să îi gătească, sau mă mai chema pe mine. Avea un aragaz mai vechi decât mine, care însă nu l-a dezamăgit niciodată, mâncat de rugină pe partea stângă, avea ceva mai special decât orice alt aragaz pe care îl văzusem. Și cuptorul… ce mai bunătăți scotea cuptorul acela, pui cu usturoi și morcovi condimentați gătea soția lui pe când trăia și ne aducea și nouă.

Și masa aceea unde eu și bunica eram invitate de Crăciun, o masă de sticlă cu gresie modelată ca o narcisă și niște scaune tari din lemn lăcuit. Avea dragul meu Mark și o mansardă plină de hăinuțe de fetiță și păpuși, nu, nu pentru că avusese vreun copil, ci pentru că soția lui, Talida, rămăsese cu mult timp în urmă însărcinată și se zvonea că avea o fetiță. Mark îmi povestise, cu lacrimi în ochi, cu cât entuziasm și-a dorit un copil și cu câtă atenție și-a îngrijit soția ca aceasta să nu se supună vreunui risc. Cum mergea cu motorul lui noaptea să caute lămâi și gogoși ca să îi satisfacă plăcerile sarcinii. Cum ai putea uita ce îți spune un bătrân cu lacrimi în ochi?

„Fuseserăm până la doctorii din Chicago, pentru că auziserăm că erau excepțional de buni și voiam să aflăm cu exactitate data când avea să ne apară îngerașul. Am plătit biletele de avion din tot salariul de pe luna aceea ca să avem confortul necesar unei femei gravide, acolo ne întâlnisem cu un așa zis doctor James care cică se pricepea cel mai bine. Ne-a zis că totul decurge bine, iar fetița noastră avea să se nască pe 19 august. Primul tatuaj mi-l făcusem în armată, știam că Talida este jumătatea mea așa că mi-am tatuat cu încredere și fără regret numele ei pe coapsa dreaptă, iar aici – zisese el arătându-mi încheietura – aici am bătut cea mai importantă dată pe care am considerat-o eu, ziua când avea să se nască fetița mea.

Zilele trecuseră, toată lumea o aștepta cu nerăbdare pe Alisia, căci așa aveam să îi punem numele, până când, din lipsă de odihnă am ațipit și am lăsat-o pe Talida singură în sufragerie, călcând hăinuțele celei mici. Era chiar 19, nu știu cum am putut să fiu atât de neatent… După ce a scos fierul de călcat din priză, nu a așezat firul bine și s-a împiedicat de el. Am crezut că le-am pierdut pe amândouă. Am ajuns de urgență la spital, iar tot cartierul credea că era timpul să nască, nimeni nu avea să prevestească ce urma să se întâmple. Am fost supus la cea mai grea decizie a vieții mele! A trebuit să aleg, singur, tânăr, pe holurile spitalului ăla jegos, pe cine să salvez, pe Alisia sau pe Talida.

Îmi doream un copil din tot sufletul, dar îmi iubeam soția. Un an, cât fusesem plecat în armată, am crezut că îmi pierd firea zilnic fără ea. Nu știam dacă voiam într-adevăr să schimb singur scutece la 23 de ani sau să îmi țin soția de mână până la sfârșit. Am ales cu inima și mi-am salvat soția. Când operația a reușit, iar Talida era salvată, una dintre asistente, o tinerică cu părul prins într-un coc și cu niște ochi mari negri, ochi pe care nu îi pot uita nici până acum, cum mă priveau în fața ușii, a ieșit cu ceva înfășat în mână. La prima zguduitură i-a alunecat mâna prin fașă… Mi-a fost dat să văd cum Alisia, pe care ar fi trebuit să o țin eu în brațe, era dusă în nu știu ce cameră, fără să simtă iubirea și căldura părinților ei.

Mă simțeam vinovat și într-adevăr eram vinovat. Nu am fost un bărbat bun pentru femeia mea, poate că nici un tată bun nu urma să fiu, dar m-am străduit din toată puterea. Ca și cum durerea și războiul meu interior nu erau suficiente, după recuprerarea Talidei aceasta nu a mai vrut să îmi vorbească, mă făcea vinovat că nu am îngrijit-o cum trebuie. Atunci am știut. Mi-am pierdut și soția, și copilul. Mai târziu, la o lună după operație, am aflat că scumpa mea iubită nu va mai putea face copii. Tu îți dai seama, Vera, cum m-am simțit eu? Pierdusem totul la 23 de ani. De atunci viața mea nu a mai fost la fel.”

Îi promisesem lui Mark atunci că  voi iubi orice și voi avea grijă mereu de ce iubesc, moment în care mi-am amintit că era cazul să merg cât mai repede la bunica pentru a-i fi alături în ultimele clipe lângă prietena ei.

Intrată în capela aceea întunecoasă și friguroasă, deși era o zi de iulie, mi-am amintit totul ca în ziua pierderii lui Mark, atunci când scăpase de griji și de remușcările care chiar și dupa 50 de ani de la incident îl apăsau.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.