La scurt timp după ce ieri am postat pe www.omiedesemne.ro articolul în care anunțam că primim și proză pe [email protected] a fost o adevărată avalanșă de e-mail-uri, lucru care ne-a bucurat, deoarece am înțeles că, după ce am postat o perioadă numai poezie, s-a creat probabil un orizont de așteptare și în ceea ce privește proza.

Am fost onorați că printre primele e-mail-uri s-a aflat și acela al unui binecunoscut scriitor din Republica Moldova, Nicolae Popa, în mesajul său acesta precizând că salută „ideea de a susține proza inedită, proza care se scrie chiar acum”. Nicolae ne-a mai spus că are „toată stima și admirația” pentru ceea ce facem și că așteaptă un semn de la noi.

Dragă Nicolae, iată semnul așteptat, prin care îți mulțumim că te-ai gândit să ne trimiți un fragment din romanul în lucru „Armăsarii lui Picasso”. Sperăm să fie de bun augur faptul că inaugurăm secțiunea „PROZĂ” a site-ului cu acest fragment numit „După lapte”.

Nicolae Popa s-a născut în satul Budaraionul Călărași. A studiat la Școala poligrafică din Chișinău (promoția 1978), la Universitatea de Stat din Moldova, secția de jurnalism (1983) și la Institutul de Literatură din Moscova (1987-1989), iar în anul 2000 a obținut o bursă de la Fundația Soros-Moldova.

A debutat editorial în 1983, cu volumul de versuri Timpul probabil, iar în 1987 a publicat volumul Ghid pentru cometa Halley, ambele la Editura Literatura Artistică. În anul 1991 a publicat la Editura Hyperion romanul Cubul de zahăr (republicat în 2005 la Editura Cartier).

În anul 2001 a publicat Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit, iar în 2003 volumul de versuri Careul cu raci. În anul 2008 a publicat romanul Avionul mirosea a pește la Editura Arc, pentru care a primit Premiul „V. Vasilache” la Salonul Internațional de Carte de la Chișinău (2008) pentru cea mai bună carte de proză și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru Cea mai bună carte de proză a anului 2008.

A fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Lunaticul nopții scitice (Editura Cartier, 1996). A fost premiat de patru ori de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova cu premiul pentru cea mai bună carte (în anii 1996, 2001, 2003 și 2008).

A fost redactor la revista pentru tineret „Orizontul”, la revista „Literatura și arta” și la suplimentul literar al cotidianului „Sfatul Țării”. A fost redactor șef la revista „Basarabia” din 1997, iar din 2004 la ziarul „Opinia”. (Sursa:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Popa)

După lapte

O tânără femeie în rochie arsă de soare se uită de pe stâncile malului stâng al Nistrului la apa care curge și curge oglindind cerul. Urmărește apa, urmărește neclintirea norilor din adânc, dar e ca și cum nu ar vedea deloc malul celălalt. A tot fost sfătuită de mică să nu vadă celălalt mal când se uită la curgerea râului. Celălalt mal nu există! Viața e mai frumoasă fără celălalt mal!

Și-i vai de capul celui care vrea neapărat să vadă cum arată sălciile și dealurile de dincolo. Aceluia i se pot întâmpla lucruri groaznice. Se poate pomeni intrând deodată în râu ca hipnotizat, dând din mâini și din picioare, înnotând din răsputeri, cuprins de o mare dorință de a atinge celălalt mal cu mâna, cu obrazul, cu pieptul, însă abia dacă mai apucă să audă la spate – tra-ta-ta-ta! mitraliera că se și duce la fund rostogolit de puterile apei.

Mai cu cap e să te prefaci că nu vezi nimic dincolo de oglinda râului. Dincolo de oglinda râului nu poate fi decât un gol imens. Nici nu are ce se oglindi în apă. 
– Hai, mamă, ce mai așteptăm? o grăbește băiețelul ei. Insula-i după cotitura din deal.
– Știu eu unde-i insula, unde-i cotitura, dar vreau să-nțeleg cât a scăzut. Dacă a scăzut…
– Scăzut, scăzut! Nu vezi? Pe malul celălalt au ieșit sălciile din apă.
– Nu mă interesează pe mine ce-i pe celălalt mal. Eu nu văd ce-i acolo, am orbul găinii. Hai, ridică-te și-am plecat!

El nu că se ridică, el sare ca un ieduț dintre două lespezi masive, se opește o clipă pe a treia, apoi sare pe a patra și face acrobații prin aer până ajunge la drumul ce însoțește râul pe podișul cu salcâmi. Abia când iese și ea la drum, mama îi zice să nu mai caște atâta gura peste Nistru, da să cate drept înainte fiindcă, Doamne Dumnezeule, se teme că nici azi nu vor lua o cană de lapte, cum au pățit-o săptămâna trecută.

Adevărat, „o cană” e un fel de-a zice. Băiatului îi atârnă la șold o gamelă nemțească prinsă de o curea soldățească cu stea sovietică, curea mult prea lată pentru trupul lui subțire. La fel și gamela, arată prea mare pe lângă subțirimea lui. Dar și prea mică pentru cât lapte visează el să poată mulge mamă-sa pe insulă.

Tot ce știe el despre mersul lor după lapte e că nimeni nu trebuie să știe unde se duc. Nici chiar guralivul războinic de pe prispa de-acasă, adică tatăl, rămas singur acolo cu bandajele năclăite de puroiate. Mama nu i-a spus nici lui încotro au luat-o aninându-i băiatului gamela la șold. Și asta pentru că tatăl e un gură spartă. Întors de mai bine de jumătate de an de pe front fără picioare, nici nu vrea să audă că războiul s-a terminat. Pentru el războiul nu se va termina niciodată. Picioarele lui încă mai aleargă printre explozii și trupuri sfârtecate. Încă își mai simte degetele picioarelor înghesuite în cizme, le simte cum îi fac vânt înainte, mereu înainte, uraaaaaa! spre Berlin. Uneori se ridică vitejejște pe șezute în așternutul de paie de pe prispă și întinzându-și gâtul deasupra văii, își fixează privirile pe fâșia verde de pe celălalt mal și strigă: „La atac,  înainte! Uraaaa!”, ca și cum încă ar mai forța Nistrul cu arma în mână.

Băiatul  a mers și săptămâna trecută cu mamă-sa la insulă după lapte. Mai precis, până în dreptul insulei. Căci mama n-a vrut să-l treacă peste apa care, deși părea liniștită, îi înfoia ca pe o parașută rochia și o împingea să o ducă la vale ajungându-i până la subsuori. Șiroind de apă s-a cățărat pe insulă și a dispărut în desișul sălciilor, el rămânând să o aștepte sub malul stâncos, urmărit de ochii vicleni ai șerpilor pitiți printre pietre.

Pe urmă a auzit-o înjurând. Înjura urât de tot pe rusește. Se auzeau acolo numai înjurăturile ei și ocăitul broaștelor. Când a reapărut, era atât de furioasă încât și-a dat drumul de-a șuiul de pe insulă făcând să explodeze apa sub ea. Și gesticula cu gamela pe deasupra apei, dovadă că o aducea goală. Trecuse altcineva cu mulsul pe acolo! Ieșind din râu și-a exprimat indignarea printr-o altă înjurătură, numai că aceasta, fără organe genitale, a sunat ca o cimilitură pentru copii. Apoi a început să-și stoarcă poalele rochiei dezgolindu-se până peste chiloți.

Azi mama pare să aibă planuri mult mai ascunse din moment ce urmărește nivelul apei. În sat s-a interesat în ce direcție vor fi trimise la prășit femeile din brigada a 2-a după ce au fost adunate în centru cu sape și lopeți. Și n-au încetinit deloc pașii trecând pe sub difuzorul ce transmitea știri diect de la Moscova (”Vnimanie, vnimanie! Govorit Moskva”) de pe stâlpul din fața Cârmuirii. Dar și mai de neînțeles a fost că n-a aplaudat când băiatul a executat „numărul” lui preferat, făcând-o pe circarul și rotindu-se ca titirezul pe vârfuri prin praful drumului pe distanța a câtorva zeci de metri.

Băiețelul nu o poate abate nici acum din gândurile ei. Insistă, totuși, să-i arate că pe malul celălalt nu numai sălciile sunt acum cocoțate peste nivelul apei, dar și steagul roșu de pe ruinele caselor din „satul românilor”, cum i se spune satului Doibani la ei în sat, arată mult mai înalte. Dar și mai important e că de pe malul acela împing spre apă o barcă două mogâldețe de oameni, iar în urma lor vine un militar cu încă un steag pe umăr, pânza roșie atâtnându-i la spate până-n pământ.

Însă oricât și-ar frânge băiețelul gâtul tot uitându-se într-acolo, nu o poate face pe mamă-sa să se uite și în direcția aceea.

– Uite cum facem, zice ea deodată când drumul o ia la vale și în dreapta se deschide panorama ștearsă a unui lan de porumb pârjolit de secetă. Tu ești de-amu mărișor, Vlăduțul mamei. Pot avea încredere în tine?
– Numaidecât. Că nu degeaba tata-mi zice Partizanu.
– Bun, Partizanule, ascultă-mă. Azi brigada noastră are iar adunare. Ne adună colo pe deal. Uite, mașina-i gata împodobită… Trebuie să țin și eu o cuvântare…

Și de bună seamă, la marginea porumbiștii de deasupra râului, un camion cu bordurile caroseriei lăsate e numai lozinci și pancarte scrise cu alb pe roșu, literele fiind mai înalte decât popușoiul.

– Ca să nu rămânem iară fără lăptică, continuă mama, m-am gândit să te trec pe tine pe insulă și să te las acolo…
–  A, să pasc vaca! Ura! Eu n-am păscut niciodată o vacă…
– Le paște kolhozu, n-ai grijă. Iar asta paște ea și fără tine în stuf, numai că tu trebuie doar să stai de strajă, să nu lași să o mulgă altcineva. Oricine-ar veni să o mulgă, să nu-i dai voie, să-i spui că are să aibă de-aface cu mine…
– …sau cu tata! Că tata-i împușcă pe toți laolată!
– Da, îi! Ascultă, vaca-i ascunsă în stufăriș și-i legată cu frânghia ca să nu iasă să o vadă cineva… Pricepi? Doamne ferește, ne-am prăpădit, o ia kolhozul și rămânem flămânzi și noi, și verișorii tăi. Ai înțeles?
– ‘Nțeles, mamă! Da când vii să mă iei de-acolo?
– Cred că peste vreo două ceasuri. Cum se termină adunarea și se împrăștie lumea, mă strecor pe unde știu eu și vin să mulgem vaca, bei și tu pe săturate și ne ducem acasă cu gamela plină… Ei, dar să n-o mai lungim. Trebuie să ne dăm drumu pe-aici, dar cu mare băgare de seamă, că malu-i prăpăstios, nu șagă.

Jos, lângă apă, mama constată că Nistrul nu a scăzut chiar atât cât și-a dorit ea. Problema e cum să-și ducă copilul în brațe prin apă până la malul insulei fără să-și ude rochia? Căci dacă și-o udă, când să și-o usuce? Că doar n-o să urce să  cuvânteze printre lozinci cu rochia udă. Ce-i de făcut?

Necazul e că demult nu-și mai poartă sânii în bustgalter, de pe când era nevastă tinerică. Singura pereche pe care a avut-o la viața ei i-a sfâșiat-o, mai mult cu dinții decât cu labele, un boșorog de președinte de kolhoz jurându-i că are să-i facă rost de un sutien adevărat din cele care poartă tovarășele lui de partid. Dar n-a mai apucat să se țină de cuvânt. L-au împușcat în beci la Tiraspol. I s-au încriminat fapte mai puțin odioase decât violurile unor biete neveste, l-au împușcat pentru fuga peste Nistru, „la români”, a două familii cu copii cu tot într-o noapte ploioasă. Au mai și târât cu ei pe celălalt mal și luntrea brigăzii piscicole.

Ea nu stă mult pe gânduri și își scoate rochia, rămânând în cămașa ei scorțoasă de cânepă. Se uită pierdută în jur, și la un moment dat face abstracție de prezența băiatului, își smulge și cămașa peste cap, se întoarce spre el acoperindu-și sânii cu palmele, se apleacă și îl ridică la piept, parcă acoperindu-se cu el, și intră în apă îndreptându-se astfel împreună, strâns lipiți unul de altul, spre malul cu sălcii și vegetație agățătoare.

Firește, ea nu are timp să vadă, sau nu vrea nici de data asta să vadă, cum în depărtare aceeași barcă ce cobora aduneaori de pe malul  drept, acum luptă cu apa, cei doi bărbați în civil vâslesc din răsputeri, iar  militarul șade la spatele lor cu același steag pe urmăr, pânza roșie lăsându-se pe apă întinsă de puterea curentului. Se lasă văzuți doar o clipă și dispar după capătul mai îndepărtat al insulei, iar băiatului i se face teamă de ceva greu de înțeles, dându-și seama că nu a mai văzut niciodată să vină cineva de pe malul celălalt încoace cu un steag roșu, steagurile roșii trecând de obicei Nistrul numai și numai  spre celălalt mal, nu și invers.

Rămas singur sub sălcii, o urmărește pe mamă-sa cum se îndepărtează cu spatele gol împrăștiind cu mîinile suprafața apei și având părul ud lipit de ceafă. O vede ieșind din râu goală și în ciuda stării de jenă prin care trece, băiatul reușește să facă o comparație între ea și fetițele aduse la scăldat de la tabăra pionerească, acelea arătând mereu vlăguite, mereu numai piele de găină, și își dă seama că mama lui e o femeie frumoasă și foarte, foarte puternică, orice-ar zice tatăl despre ea și oricât ar înjura-o când nu-i aduce de băut.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.