Donatella DI PIETRANTONIO: „Vârsta fragilă”, Editura Polirom, 2024, colecția „Biblioteca Polirom”– coordonator Dan Croitoru. Traducere din limba italiană de Mihaela Găneț.
Amanda reuşeşte să prindă unul dintre ultimele trenuri înainte să fie declarat lockdownul şi se întoarce în orăşelul de lângă Pescara de unde plecase. Lucia nu trebuie decât să-i arunce o privire pentru a înţelege că ceva s-a stins în fiica ei. La început, la Milano, în ochi îi străluceau luminile oraşului; acum pare că nu vrea decât să dispară, se încuie în camera ei şi abia dacă scoate două vorbe. Tot ce poate face Lucia este s-o apere de lucrurile care ar putea s-o rănească, chiar şi de bunicul ei, captivul regiunii în care trăieşte.
Dar există un secret pe care nu-l pot ascunde de Amanda. Sub Dintele Lupului, pe o bucată de pământ la care jinduiesc dezvoltatorii imobiliari, încă se pot vedea ruinele unui teren de camping unde, cu mulţi ani în urmă, s-a întâmplat ceva teribil. Lucia se afla acolo în acea noapte, o tânără înspăimântată şi confuză la fel ca fiica ei astăzi. Şi tatăl ei era acolo. Şi ciobanii din Apenini, proprietarii terenului de camping, Garda Forestieră, poliţia. Cu toţii erau acolo, mai puţin trei tinere, dintre care două nu mai sunt în viaţă, iar una a fost marcată pentru totdeauna de ce s-a întâmplat. Cu scriitura ei tensionată, vibrantă şi profundă, prin intermediul căreia ne poate face să simţim greutatea unei priviri şi sunetul unei întrebări fără răspuns, Donatella Di Pietrantonio investighează încă o dată brutalitatea şi forţa care se aflăla temelia oricărei familii.
„Donatella Di Pietrantonio prelucrează ficţional un eveniment real petrecut pe muntele Maiella în anii 1990, care a zguduit regiunea Abruzzo şi întreaga Italie, şi face acest lucru într-o proză captivantă, în pagini care se citesc cu răsuflarea tăiată.” (Raffaella De Santis)
„Scriitoarea se foloseşte, în povestea de faţă, de resurse tot mai rare – şi de aceea cu atât mai necesare – în naraţiunea actuală: pudoare, delicateţe, respect faţă de sentimentele personajelor, răbdarea de-a asculta. Este modul prin care cititorul se poate apropia de o dimensiune ce altfel nu s-ar dezvălui şi poate percepe un zgomot de fond la care, de regulă, suntem surzi – durerea oamenilor obişnuiţi, atât de importantă, despre care nimeni nu ştie nimic.” (La Stampa)
„Donatella Di Pietrantonio reuşeşte încă o dată, într-o manieră extrem de convingătoare, să sondeze sufletele fragile pe care de multe ori trecerea timpului nu le fortifică.” (la Repubblica)
Donatella DI PIETRANTONIO (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia. În 2020 i-a apărut romanul Borgo Sud (Polirom, 2022), finalist la Premiul Strega 2021. Romanul Vârsta fragilă (2023) a fost distins cu Premiul Strega 2024 şi Premiul Strega Giovani 2024.
FRAGMENT
„Inima îmi bate cu putere în timp ce descui lacătul cu cheia. E dimineață, e încă răcoare aici. Aceeași rezistență a pământului, forțez până când poarta se deschide larg.
Excavatorul mă urmează, se oprește în fața micii construcții cu un singur nivel. Bărbatul coboară din utilaj și se uită în jur: vrem să începem de aici, îmi cere acordul. Erau recepția și biroul Șerifei. Bine, răspund. Se urcă la loc și pornește motorul, cleștele pentru demolare se apropie de acoperiș, oarecum timid, gustă dintr‑o margine. Apoi pornește hotărât, mușcă și se retrage, aruncă bucățile în remorca unei camionete care tocmai sosise. Urmăresc fascinată, așa cum rămâneam când eram copil în fața autobetonierelor cu mixerul lor rotitor. Alea le plac doar băieților, protesta mama.
De devizul lucrărilor s‑a ocupat Amanda. A contactat firmele, a adus câteva aici ca să vadă la faţa locului. Nu credeam că demolarea o să coste atât de mult. Ce credeai, a spus tata. A vrut să își bage și el puțin nasul, dar să nu știe Osvaldo, a insistat.
— Până la urmă tu și fiică‑ta o să mă faceți să mă cert cu el.
Dar în adâncul sufletului pare mulțumit de decizia mea.
Cleștele înaintează, mărunțește fațada de parcă ar fi un biscuit. Ajunge la desenul decolorat al lupului, îl mușcă de cap și îl transformă în moloz. Devorează amintirea lui Doralice pictând blana cu o pensulă, în echilibru pe ultima treaptă a unei scări. Fața, fața, îi spuneam, privindu‑l de la o distanță de câțiva metri. Și ea, întorcandu‑se spre mine: ce are fața? Pare o vulpe. Atunci îl rotunjesc puțin.
Cleștele devorează visurile lui Osvaldo de pe când construia zidurile acelea. I‑am dat câteva mii de euro, ca despăgubire, fără să am vreo obligație. Nu e nimic care să valoreze ceva, aici. A strâmbat puțin din nas și a împăturit cecul și l‑a băgat în buzunarul de la spate al pantalonilor. Ne‑am reîntâlnit în zona alunecării de teren, dar de data asta nu m‑a invitat acasă. A întors autoutilitara și a plecat imediat.
Zilele trec, nu mi‑am imaginat că va dura așa mult timp. Norii și cerul senin alternează, nori de toate formele. În unele după‑amiezi plouă, oamenii și mașinile se opresc. La adăpost, deschid termosul și ofer cafea deja îndulcită. Aerul devine rece.
Mi‑am luat câteva zile libere, sunt mereu aici urmărind execuția lucrărilor, nici eu nu știu de ce. Amanda mi se alătură din când în când, rămâne o vreme. L‑a întrebat pe un muncitor dacă deșeurile inerte ajung la rampa de gunoi specială. Sigur, domnișoară, a răspuns, ne obligă legea.
Pe spatele toaletelor au căzut, cu tot cu peretele, inscripțiile de culoare roz, literă cu literă. OMORÂȚI‑L a devenit RÂȚI‑L, apoi L. Virginiei și Taniei le‑au dispărut și lor mai întâi numele, apoi imediat și rândul celălalt, care le dorea vii pentru totdeauna.
A rămas piscina. Excavatorul i‑a dat roată, îndepărtând pământul din jur. Pereții au fost apoi dărâmați pe măsură ce rămâneau descoperiți. În partea de jos, muncitorii au lucrat cu ciocanul pneumatic, cu căștile pe urechi. Am ascultat fără să mă gândesc la nimic zgomotul amplificat de ecourile stâncilor. Eram doar cuprinsă de acest sentiment de sfârșit, și de împlinire.
Tata a venit ieri să vadă. Sub ochii lui a plecat o ultimă încărcătură de moloz și țevi. Privind‑o de pe margine, gaura ni s‑a părut enormă.
— Asta e cea mai mare prostie pe care a făcut‑o Osvaldo, a recunoscut.
— Dar tu l‑ai susținut mereu, i‑am spus.
— Pentru un prieten faci așa ceva, și chiar mai rău. Uneori faci lucruri pe care nu le‑ai face nici pentru copilul tău.
A venit și Amanda: hei, bunicule, l‑a salutat. Și către mine:
— Dacă firma ne aduce pământul, putem umple noi, gaura.
— Care noi? s‑a mirat tata.
— Eu și cu ea, în felul ăsta facem puțină economie.
A început să râdă. Tu și cu ea. Aici nu e ca și cum ai face masaje sau ai scrie cu pixul. Chiar vreau să vă văd, cu mânuțele alea delicate. Vin și mâine, sigur.
Iar mâine e deja azi.
Muncitorii se duc să ia pământ de pe un șantier stradal din apropiere, în parte îl aruncă deja în gaura din pământ. De restul ne ocupăm noi, cum și‑a dorit Amanda. Le‑a spus și unor tineri de la Clubul Alpin, vin să ne ajute. Suntem șase sau șapte, echipați cu lopeți, sape și hârlețe. Ea este printre cei de jos, transpirată, cu părul legat, picioarele murdare sub pantalonii scurți. Uniformizează, calcă pământul cu forță, ca să dea consistență solului care va urma. Eu arunc pământ de sus. Diseară, bășicile care se formează deja în palme o să se spargă, o să usture.
— Ia fii atentă la fiică‑ta, pare că s‑a trezit brusc, se miră tata.
Încuviinţez din cap. Sper, dar nu am încredere, Amanda trăiește momente. Apoi revine la ceva ce nu știe, sau nu spune.
El se uită, curios. Apoi nu mai rezistă, se apropie de margine: oare nu văd colțurile alea două goale? Acolo trebuie umplut, strigă, nu doar în centru. Întinde brațele care să le arate unde. Băieții se opresc și îl ascultă, uimiți. Se supun. Sunt stângaci, dar repară pajiștea desfigurată și poate, după treizeci de ani, rana pe care încă o purtăm în noi.
La ora unu împart sendvișuri, le devorează în două minute. Cred că n‑o să ajungă, la munte foamea e mai mare.
Mai e puțin și terminăm. Mai trebuie doar compactat puțin la suprafață. Tata intervine acum în persoană, bate cu picioarele și cu lopata într‑un fel de balet comic. Dang dang. Acolo unde reflexiile cerului și ale pădurii tremurau pe apă, unde făceam baie printre turiști sub privirea lui Doralice, acum se întinde acest pământ negru și virgin.”
