Editura Humanitas Fiction ne oferă un fragment din romanul „Și caii se împușcă, nu-i așa?”, de Horace Mc Coy, recent apărut în colecția Raftul Denisei, care este coordonată de scriitoarea Denisa Comănescu. Traducere din engleză și note de Dan Croitoru, ediție revăzută. Puteți comanda cartea de aici:
Și caii se împușcă, nu-i așa? − momentul culminant al carierei de scriitor a lui Horace McCoy − a stat la baza unui film celebru din 1969, nominalizat la nouă premii ale Academiei Americane de Film, în regia lui Sydney Pollack, cu Jane Fonda, Michael Sarrazin, Gig Young (Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar) și Red Buttons.
În 1932, Marea Criză îi împingea pe oameni la gesturi disperate. Doi actori lipsiți de șansă, Gloria și Robert, se înscriu la una dintre marile atracții ale vremii: maratonul de dans. Obligați să danseze săptămâni la rând, sub ochii spectatorilor în căutare de senzații tari, concurenții traversează un calvar inimaginabil, care devine o metaforă a supraviețuirii în anii cumpliți ai recesiunii.
În America anilor ’30, în plină recesiune economică, oamenii nu se dau înapoi de la nimic pentru a scăpa din mizerie. Nebunia maratoanelor de dans, care a cuprins întreaga țară, pare o modalitate simplă de a câștiga banii necesari supraviețuirii. Numai că în spatele acestor concursuri pândesc competiția nemiloasă și violența fără limite. În Și caii se împușcă, nu-i așa?, un roman clasic al literaturii americane, doi actori aspiranți, nereușind să-și găsească o slujbă în industria filmului și împinși de disperare, se înscriu la un maraton de dans, consolându-se cu ideea că măcar așa vor avea mâncare și adăpost. Încet-încet, maratonul se transformă într-o probă infernală de rezistență. La capătul puterilor și al voinței de supraviețuire, Gloria, eroina romanului, îi cere partenerului ei − vocea narativă a cărții − să-i facă un ultim serviciu.
„Primul roman existențialist american.“ Simone de Beauvoir
„O parabolă strălucit scrisă a vieții în America Marii Crize din anii ’30.“ The New York Times
„Și caii se împușcă, nu-i așa? îl așază pe Horace McCoy alături de alți mari autori, precum Nathanael West sau F. Scott Fitzgerald, cei care au pus sub lupă atmosfera viciată a Hollywoodului și, prin aceasta, capcanele și falsitatea visului american.“ John Harvey
Horace McCoy (1897−1955) s-a născut în Pegram, Tennessee. A părăsit școala la șaisprezece ani, câștigându-și existența ca șofer de taxi, mecanic și comis-voiajor. A luptat în Primul Război Mondial, statul francez acordându-i Crucea de Război pentru bravură. După război, a fost jurnalist la Dallas, unde familia sa se mutase din anul 1915. În timpul Marii Crize, pleacă la Hollywood, la invitația unui agent, dar nu reușește să obțină rolul pentru care dă probă. Cum recesiunea economică se adâncește, McCoy e nevoit să doarmă în mașini abandonate, să accepte slujbe modeste (culegător de fructe, vânzător etc.), până când e angajat ca bodyguard la un maraton de dans în Santa Monica, experiență pe care o va transfigura în romanul Și caii se împușcă, nu-i așa? (They Shoot Horses, Don’t They?; Humanitas Fiction 2012, 2023), publicat în 1931. Va continua să scrie scenarii pentru filme de serie B, dar și două romane, No Pockets in a Shroud (1931) și I Should Have Stayed Home (1938), ambele mărturii ale experiențelor sale de la Hollywood. După nu mai puțin de șaisprezece scenarii, scrise între 1937 și 1940, intră în elita scenariștilor hollywoodieni grație filmului Gentleman Jim, cu Errol Flyn. La mijlocul anilor ’40, Jean-Paul Sartre, André Gide și André Malraux descoperă romanul Și caii se împușcă, nu-i așa?, pe care Simone de Beauvoir avea să-l considere „primul roman existențialist american“. Deși scriitorii europeni îl socotesc egalul lui Faulkner, Steinbeck și Hemingway, McCoy, falit și alcoolic, cade pradă depresiei. Cu un ultim efort va finaliza romanul Kiss Tomorrow Goodbye, cel mai bun roman al său de după Și caii se împușcă, nu-i așa?, publicat în 1948. Moare pe 15 decembrie 1955, în timp ce lucra la un nou roman.
Fragment
În seara aia, pentru prima oară de când începuse concursul, sala se umpluse, practic nu mai era nici un scaun liber. Lumea se-nghesuia şi la barul Palm Garden, îi auzeam pe clienţi vorbind tare şi râzând. „Chiar că Rollo a avut dreptate“, mi-am zis. „Socks a avut mare bulan cu arestarea lui Mario.“ (Dar nu pe toţi îi atrăsese articolul din ziar. Aveam să descopăr ulterior că Socks ne promova pe vreo câteva posturi de radio.)
Ne-am mişcat încolo şi-ncoace pe ring, cu echipamentul pe noi, în timp ce antrenorii şi asistentele făceau pregătirile pentru derby.
— Parc-aş fi în pielea goală, i-am zis Gloriei.
— Păi cam aşa şi arăţi, m-a înştiinţat ea. Ar trebui să-ţi pui un suspensor.
— Nu mi-au dat nici unul, am spus. Da’ ce, chiar aşa de tare se vede?
— N-ar fi problemă că se vede. Numai să nu faci hernie. Pune-l pe Rollo să-ţi cumpere mâine un suspensor. Vezi că sunt în trei dimensiuni: mic, mediu şi mare. Ţie-ţi trebuie unul mic.
— Da’ văd că nu sunt singurul, am remarcat, uitându-mă la alţi câţiva băieţi.
— E, se dau şi ei mari, a făcut Gloria.
Cam toţi concurenţii arătau ridicol în echipament. În viaţa mea nu văzusem un spectacol mai straniu decât cel oferit de toate mâinile şi picioarele alea laolaltă.
— Ia uite şi la ăştia, a zis Gloria, făcând un semn din cap către James şi Ruby Bates. Tare, nu?
Acum se vedea clar că Ruby aştepta un copil. Arăta de parcă-şi îndesase o pernă sub bluză.
— Da, e evident pentru toată lumea, am încuviinţat. Dar nu uita că nu te priveşte.
— Doamnelor şi domnilor, a zis Rocky în microfon, înainte să-nceapă senzaţionalul nostru derby, aş vrea vă reţin atenţia câteva clipe pentru a vă expune regulile. Având în vedere numărul concurenţilor, derbyul se va desfăşura în două etape – patruzeci de perechi se vor întrece în prima şi patruzeci în a doua. Vom da startul celei de-a doua etape la câteva minute după încheierea celei dintâi, iar poziţiile la start vor fi decise prin tragere la sorţi. Vom organiza aceste derbyuri în două etape timp de o săptămână, urmând ca perechea din fiecare etapă care a adunat cel mai mic număr de tururi să fie eliminată. După prima săptămână derbyurile vor avea o singură etapă. Copiii noştri vor alerga în jurul ringului timp de cincisprezece minute, băieţii în marş forţat, fetele în alergare uşoară sau cum le vine mai la îndemână. Nu există premiu pentru învingător, dar dacă cineva dintre dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, doreşte să ofere un premiu în bani pentru a-i încuraja pe aceşti copii, sunt sigur că vă vor fi recunoscători. Vă rog să observaţi că în centrul ringului au fost dispuse paturi, asistentele şi antrenorii sunt pregătiţi cu felii de portocală, prosoape ude şi săruri, iar doctorul nostru se va asigura în orice moment că aceşti copii vor continua cursa numai dacă le va permite condiţia fizică.
Tânărul doctor stătea în mijlocul ringului, cu stetoscopul după gât, dându-şi importanţă.
— Dar, atenţie!, doamnelor şi domnilor, atenţie, a anunţat Rocky. Ceea ce vedeţi în mâna mea e o bancnotă de zece dolari pentru învingătorul din această seară, oferită cu generozitate de minunata şi miniona actriţă, vedeta incontestabilă a ecranului, nimeni alta decât domnişoara Ruby Keeler. Aplauze pentru Ruby Keeler, doamnelor şi domnilor…
Ruby Keeler s-a ridicat în picioare, mulţumind printr-o plecăciune.
— Aşa vă vreau, doamnelor şi domnilor, a zis Rocky. Şi acum am avea nevoie de nişte arbitri, doamnelor şi domnilor, care să ţină socoteala tururilor pe care le face fiecare pereche. S-a oprit o clipă ca să-şi şteargă transpiraţia de pe faţă. Aşa, doamnelor şi domnilor, vreau să văd arbitrii din rândul publicului – am nevoie de patruzeci de persoane. Haideţi, apropiaţi-vă fără teamă…
Câteva momente, nimeni n-a schiţat nici o mişcare, apoi doamna Layden s-a strecurat pe sub balustradă şi a păşit pe ring. Când a trecut prin faţa mea şi a Gloriei, a zâmbit şi ne-a făcut cu ochiul.
— Mai ştii, poate c-o să ne fie de ajutor la urma urmei, a murmurat Gloria.
Curând au urmat-o şi alţii, până când toţi arbitrii au fost selectaţi. Rollo a dat fiecăruia un cartonaş şi un creion, după care i-a aşezat pe scaune, lângă scenă.
— Aşa, doamnelor şi domnilor, a continuat Rocky, avem suficienţi arbitri. Acum vom organiza tragerea la sorţi pentru primul derby. În această pălărie sunt optzeci de numere, dintre care vom extrage patruzeci. Celelalte perechi vor fi în al doilea derby. Şi-acum avem nevoie de cineva care să extragă numerele. Dumneavoastră, doamnă? a întrebat-o el pe doamna Layden, întinzându-i pălăria.
Doamna Layden a zâmbit, apoi a încuviinţat din cap.
— Ăsta-i un moment foarte important din viaţa ei, a mârâit sarcastică Gloria.
— Mie mi se pare o doamnă foarte drăguţă, am replicat.
— Ce prostie, mi-a tăiat-o Gloria.
Doamna Layden a început să extragă numerele, dându-i-le apoi lui Rocky, care le anunţa la microfon.
— Prima pereche extrasă, a zis Rocky, este nr. 105. Veniţi aici, copii – toate perechile, când vă auziţi strigate, treceţi în partea asta a scenei.
Imediat ce doamna Layden extrăgea numerele, Rocky le anunţa, apoi i le dădea câte unui arbitru. Respectivul urma să numere tururile perechii extrase.
— Perechea nr. 22, a zis Rocky, întinzându-i bileţelul unui tinerel cu ochelari.
— Haide, am îmboldit-o pe Gloria. Ăsta-i numărul nostru.
— Aş dori să fiu eu arbitrul lor, am auzit-o pe doamna Layden cum îi spune lui Rocky. E perechea mea favorită.
— Nu, îmi pare rău, stimată doamnă, i-a răspuns Rocky. Trebuie să-i luăm la rând.
După ce extragerea s-a terminat şi ne-am aliniat cu toţii la start, Rocky a anunţat:
— Aşa, doamnelor şi domnilor, suntem aproape gata. Acuma copii, la băieţi mă refer, nu uitaţi: marş forţat, nu altfel. Dacă, din nu ştiu ce motiv, unul din concurenţi trebuie să se aşeze pe pat, partenerul va face un tur de pistă în plus. Ne daţi semnalul, doamnă Keeler?
Doamna Keeler a încuviinţat din cap, iar Rocky i-a înmânat pistolul lui Rollo. Acesta i l-a dus doamnei Keeler, care stătea într-o lojă din primul rând, împreună cu o fată pe care n-am recunoscut-o. Jolson nu era acolo.
— Gata, doamnelor şi domnilor, ţineţi-vă bine. Doamnă Keeler, daţi-i drumul, a zis Rocky şi i-a făcut semn cu mâna.
Gloria şi cu mine ne strecuraserăm pe lângă scenă ca să ne poziţionăm cât mai bine la linia de start şi, când doamna Keeler a apăsat pe trăgaci, am ţâşnit înainte, îmbrâncindu-ne cu ceilalţi concurenţi ca să ajungem în frunte. Gloria mă luase de braţ.
— Apucă-te de centură, i-am strigat, luptându-mă să-mi croiesc drum printre perechile adverse.
Toţi ne poticneam unii de ceilalţi, încercând să ajungem pe primul loc… dar, după câteva clipe, ne-am răsfirat şi am început să mărşăluim în jurul ringului. Făceam nişte paşi aşa de mari, că Gloria trebuia să alerge ca să nu rămână în urmă.
— Hei, nu ridica talpa de tot, a zis Rollo. Ai început s-alergi.
— Mă străduiesc, i-am spus.
— Nu ridica piciorul, a repetat. Uite-aşa…
A trecut înaintea mea, arătându-mi ce voia de la mine. M-am prins imediat. Toată şmecheria era să-ţi coordonezi umerii şi braţele. Am prins şpilu’ una-două, fără probleme. Ziceai că-mi vine de la sine. Era aşa de simplu, încât mi-am spus că precis mai făcusem marş forţat înainte. Numai că nu-mi aduceam aminte când, aşa că evident mă înşelam. Am o memorie fantastică.
Să tot fi trecut vreo cinci minute de la începutul cursei, moment în care eram printre perechile din frunte, când am simţit că Gloriei i s-a oprit motorul; vreau să zic că nu mai înainta prin propriile-i forţe. O trăgeam eu. Am avut senzaţia că o să-mi iasă centura prin stomac.
— Prea repede? am întrebat-o, încetinind ritmul.
— Da, a gâfâit ea. Mai că-şi pierduse suflul.
O asistentă mi-a trântit un prosop de baie ud pe ceafă, dezechilibrându-mă de era să vin în bot.
— Dă-ţi cu ăsta pe faţă, i-am zis Gloriei.
În clipa aia Perechea nr. 35 ne-a depăşit, încercând să intre-n turnantă înaintea noastră. Efortul s-a dovedit însă peste puterile fetei. Am văzut cum începe să se clatine, slăbind strânsoarea centurii.
— Fiţi gata să interveniţi la nr. 35, a strigat Rocky Gravo, dar, înainte ca asistentele sau arbitrii să ajungă lângă ea, fata se prăbuşise deja cu capul înainte, glisând vreo cincizeci de centimetri pe podea.
Singur, aş fi putut să evit cu uşurinţă corpul de pe jos, dar, cu Gloria agăţată de centura mea, m-am temut că manevra o s-o desprindă de mine. (Să iei curbele cu o fată atârnată de mijloc era ca în jocul ăla în care te ţii de mâini şi te învârteşti tot mai tare, până când forţa centrifugă e aşa de mare, că nu mai poţi să te ţii de mâna celuilalt şi eşti aruncat într-o parte.)
— Atenţie! am ţipat, dar avertismentul venea prea târziu.
Gloria s-a împiedicat de trupul fetei, târându-mă şi pe mine după ea, şi n-am mai văzut decât patru ori cinci perechi de-a valma pe podea, zbătându-se să se ridice în picioare. Rocky a zis ceva în microfon şi s-a auzit un suspin general.
M-am ridicat de jos. Nu mă lovisem, dar, după cum îmi ardeau genunchii, mi-am dat seama că-mi julisem toată pielea de pe ei. Asistentele şi antrenorii s-au repezit şi au început să le tragă pe Gloria şi Ruby din grămadă ca să le aşeze pe paturile pliante.
— Nimic grav, doamnelor şi domnilor, a zis Rocky. O simplă căzătură… dar aşa-i la derbyuri, în fiecare clipă se-ntâmplă ceva… cât timp fetele primesc îngrijiri, băieţii vor face două tururi în contul unui tur de echipă. Copii, daţi-le voie băieţilor să alerge pe interior.
Am băgat mare ca să nu ne pierdem poziţia în cursă. Cum Gloria nu mai atârna de mine, m-am simţit uşor ca un fulg. O asistentă şi un antrenor se apucaseră să-i acorde primele îngrijiri, în timp ce doctorul îi asculta inima cu stetoscopul. Asistenta îi plimba un flacon cu săruri pe sub nas, iar antrenorul îi masa picioarele. Alţi doi îi aplicau acelaşi tratament lui Ruby. Am făcut patru tururi până când Gloria a revenit pe ring. Era albă ca varul.
— Mai rezişti? am întrebat-o, slăbind ritmul.
A dat din cap în semn că da. Publicul aplauda şi bătea din picioare, iar Rocky spunea ceva în microfon. Ruby a reluat şi ea cursa, arătând la fel de epuizată.
— Ia-o-ncet, mi-a zis Rollo, mărşăluind o clipă lângă mine. Nu eşti în pericol să…
În clipa aia o durere groaznică mi-a săgetat piciorul, răspândindu-se instantaneu în tot corpul, de am crezut că o să-mi explodeze capul. „O, Doamne“, mi-am zis, „gata, am paralizat!“.
— Scutură-ţi piciorul, scutură-ţi piciorul! a zis Rollo.
Nu reuşeam să-mi îndoi piciorul. Pur şi simplu nu mă mai asculta. Era ţeapăn ca o scândură. Orice pas pe care-l făceam era ca un cuţit în cap.
— Avem o crampă la Perechea 22, a zis Rocky la microfon. Antrenorii, atenţie, fiţi pregătiţi…
— Scutură-ţi piciorul, scutură-ţi piciorul! a zis Rollo.
Am izbit cu piciorul în podea, dar durerea a fost mai vie ca niciodată.
— Scutură-ţi piciorul, scutură-ţi piciorul…
— Băi bulangiule, i-am zis, nu-nţelegi că mă doare…
Doi antrenori m-au luat de braţe şi m-au cărat spre paturi.
— Iat-o pe fetiţa noastră din Perechea 22, a anunţat Rocky, micuţa Gloria Beatty! Ce fată curajoasă! Aleargă singură cât timp partenerul ei primeşte îngrijiri pentru o crampă – ia uitaţi-vă la ea, rupe podeaua, nu alta! Copii, faceţi-i loc pe interior…
Un antrenor mă ţinea de umeri ca să stau întins, în timp ce altul îmi masa piciorul de sus până jos, apăsând muşchii cu latul pumnului.
— Băi, ce faci, mă doare, i-am zis.
— Stai cuminte, m-a potolit antrenorul care mă ţinea de umeri. N-ai mai avut chestii de-astea niciodată?
Am simţit cum ceva pocneşte în picior şi durerea a dispărut ca luată cu mâna.
— OK, a zis antrenorul.
M-am ridicat, îmi revenisem complet, aşa că m-am întors pe ring, aşteptând-o pe Gloria. Am zărit-o în partea opusă locului unde stăteam eu; alerga cu capul hâţânându-i-se în jos şi-n sus la fiecare pas. Trebuia s-o aştept până ajungea la mine. (Potrivit regulilor, erai obligat să te întorci pe pistă fix în acelaşi loc de unde ieşiseşi.) Când a ajuns lângă mine, am început să mărşăluiesc şi imediat s-a prins de centura mea.
— Două minute până la final, a anunţat Rocky. Haideţi, vă rog, o mică încurajare, doamnelor şi domnilor…
Spectatorii au început să bată din palme şi din picioare mai tare ca înainte.
Câteva perechi ne-au depăşit, aşa că am început să bag viteză. Eram aproape sigur că Gloria şi cu mine nu eram pe ultimul loc, dar amândoi abandonaserăm temporar cursa şi nu voiam să risc să fim eliminaţi. Când s-a auzit pistolul de finiş, jumătate din echipe s-au prăbuşit pe podea. M-am întors să mă uit la Gloria şi am văzut că avea ochii sticloşi. Am ştiut că avea să leşine.
— Hei…, am strigat către o asistentă, dar în acelaşi moment Gloria s-a încovoiat în faţă şi a trebuit s-o prind singur. Nu mai aveam altceva de făcut decât s-o duc la paturi. Hei! am ţipat la un antrenor. Chemaţi doctorul!
Nimeni nu m-a băgat în seamă. Erau prea ocupaţi să culeagă concurenţii de pe jos. Spectatorii se urcaseră pe scaune şi chirăiau.
I-am şters Gloriei faţa cu un prosop ud. Doamna Layden s-a ivit brusc lângă mine şi a luat o sticluţă cu săruri de pe măsuţa de lângă pat.
— Hai, mergi la vestiar, mi-a zis. Gloria o să-şi revină imediat. Nu ţine la efort.
Eram pe un vas care se îndrepta spre Port Said. Mă duceam în deşertul Sahara ca să fac filmul ăla. Eram celebru şi aveam bani la greu. Eram cel mai important regizor de film din lume. Mai important chiar decât Serghei Eisenstein. Criticii de la Vanity Fair şi de la Esquire mă declaraseră la unison un geniu. Mă plimbam pe punte, gândindu-mă la un maraton de dans la care participasem odată, şi tocmai mă întrebam ce s-o fi ales de fetele şi de băieţii ăia, când ceva m-a lovit în ceafă, o izbitură înspăimântătoare, lăsându-mă inconştient. Am avut senzaţia că mă prăbuşesc în gol.
Când am atins apa, am început să dau din mâini şi din picioare, pentru că mi-era frică de rechini. Ceva mi-a şters trupul şi am scos un ţipăt de groază.
M-am trezit înotând într-o apă rece ca gheaţa. Mi-am dat seama unde mă aflam. „Am avut un coşmar“, mi-am zis. Chestia aia care mă atinsese era un bloc de gheaţă de cincizeci de kile. Mă băgaseră într-un mic bazin cu apă din vestiar. Încă mai aveam pe mine echipamentul. Am ieşit din apă tremurând tot şi unul dintre antrenori mi-a întins un prosop.
Alţi doi antrenori au intrat în vestiar, ducând în braţe un concurent care-şi pierduse cunoştinţa. Era Pedro Ortega. Cei doi l-au dus până la bazin şi l-au aruncat în apă.
— Aşa am păţit şi eu? am întrebat.
— Exact, mi-a răspuns antrenorul. Ai leşinat imediat ce ai ieşit din ring…
Pedro a scâncit ceva în spaniolă şi a împroşcat cu apă, încercând să iasă din bazin. Antrenorul a început să râdă.
— Zău că Socks a ştiut ce face când a pus bazinu’ aici, a zis. Apa asta ca gheaţa îi scoală din morţi. Hai, daţi-vă jos şorturile şi pantofii ăia uzi.
