Alina Nelega: un nor în formă de cămilă, Editura Polirom, 2021, Colecția „Fiction Ltd.” Carte publicată şi în ediţie digitală.

un nor în formă de cămilă rescrie tragedia din Hamlet, recompunînd istoria tulburată a unei familii pentru care teatrul este singurul acasă. O tensionată înfruntare a orgoliilor, singurătăților și obsesiilor, în care fiecare dintre protagoniști încearcă să afle cine este cu adevărat, dincolo de iluziile care se creează în ambianța scenei. Relatate – pînă la un punct – din perspectiva mamei, regizoare trecută de prima tinerețe, fascinată de «jocul cu vorbele» și animată de o patetică luciditate, situațiile din piesa lui Shakespeare dobîndesc rezolvări și semnificații noi, într-o narațiune surprinzătoare, al cărei ritm alert te ține prizonier de la început pînă la sfîrșit.” (Carmen Mușat)

„Ce e cititul în nori dacă nu jocul liber al fanteziei, semnul imaginației puse la lucru? Alina Nelega ne introduce cu titlul romanului în fabulația de gradul doi cînd confruntă una din piesele de căpătîi ale teatrului cu ipoteza răsturnată a nebuniei personajului. Nu, fiul nu joacă nebunia, ci e bolnav, iar mama, care îl cunoaște dincolo de masca socială, se scufundă împreună cu el în purgatoriul suferinței psihice. Născut din stăpînirea mecanismelor dramaturgiei și din fidelitatea Alinei Nelega pentru scenă, romanul explorează în cercuri concentrice ficțiunea autonomă, edificată pe referințe la lumea teatrală autohtonă.” (Oana Cristea Grigorescu)

Alina Nelega este romancieră și autoare dramatică. Piesele sale de teatru sînt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor European” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural pentru romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat (Polirom, 2019).

FRAGMENT

„În toată perioada asta confuză am încercat să eva­dez, iar Gina m‑a sprijinit, mi‑a scris recomandări pentru granturi, m‑a împins să accept burse şi călă­torii, a crezut în mine, m‑a însoţit în chinurile mele şi de multe ori stătea la scenă cu mine, până noap­tea târziu, vorbeam despre artă participativă, despre alternative, dezbăteam mecanismele meschine care îi fac pe oameni să nu accepte că poate să existe valoare şi în afara sferei lor mărginite, a capacităţii lor de a înţelege, a felului lor de a fi. Până când amândouă ne‑am dat seama, cu deziluzie, că aceleaşi pârghii de interes funcţionau, doar că erau manevrate de eşalonul doi, că nimic nu se decantase după furtuna care‑am crezut că ne serveşte. Eu am continuat, aventurieră şi încă încrezătoare în puterea mea de a influenţa sau schimba ceva, deşi făceam în fiecare zi compro­misuri mici, unul câte unul, pe nesimţite. Ea însă, treptat, a renunţat să mai scrie, să se aservească invitaţiilor insistente ale regizorilor şi directorilor care voiau să pună stăpânire pe ea, să mai meargă pe la festivaluri unde vedea doar făcături şi copiuţe, obo­sise să întoarcă privirea de la ciubuce şi actori plic­tisiţi, care înviau numai când îşi monologau frustrările. Se săturase să mai iasă la spectacole, a început să refuze contractele de traduceri, pe care i le dădeau de milă foştii colegi, acum actori sau regizori în tea­tre importante, şi care‑i mai aduceau un ban. N‑am înţeles că era covârşită de lipsa de miză şi nici trauma profundă la care noi, cu toţii, am contribuit prin nepăsarea şi micimea noastră. M‑a sunat într‑o seară, stupefiată de mostra de suverană indiferenţă după întâlnirea pe care încercase s‑o facă cu presa culturală, pe un proiect de artă participativă pe care‑l curatoria. Nu era o tragedie că ăia nu ştiau despre ce era vorba, le‑ar fi spus ea, le dădea câteva repere, un CD şi niscai materiale. Să se informeze, să fie în cunoştinţă de cauză. A fost un fiasco. Era dezgustată şi demo­bilizată, îmi amintesc perfect cuvintele ei, vorbea rar, uneori enervant de lent, de‑abia am auzit‑o la tele­fonul vechi, care hârâia: nu vrei să ştii câţi au venit, Amona – pentru că unii au venit totuşi, chiar dacă au plecat foarte repede –, dar ţi‑e clar cât de tare te poate demobiliza o istorie ca asta, nu? Uneori mă simt ca un spectator care stă pe margine şi se întreabă când se va prăbuşi structura asta de crasă superfici­alitate şi evident golită de substanţă. N‑am găsit alt­ceva mai bun de spus decât s‑o îndemn să nu uite că, până la urmă, iubim teatrul, orice‑ar fi, că de asta suntem aici. A râs, cu râsul ei răguşit, tabagic: eu îl iubesc, dar ce mă fac dacă el nu mă iubeşte pe mine? Iar la asta n‑am mai ştiut ce să‑i răspund. Ba chiar am început s‑o evit, mă contamina cu lipsa ei de speranţă, era primejdioasă, îşi pierduse credinţa. N‑am fost lângă ea aşa cum ea fusese lângă mine şi am făcut atunci un lucru foarte urât, de neiertat: am abandonat‑o în micul ei apartament de unde nu mai ieşea, dezamăgită de tot ce se întâmpla în jur.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.