Editura Humanitas Fiction continuă tradiția aparițiilor editoriale marca Mario Vargas Llosa – Premiul Nobel pentru Literatură în 2010 – în „Seria de Autor Mario Vargas Llosa”, de data aceasta cu cel mai recent roman semnat de celebrul autor peruan, „Vremuri grele”, volum care a primit Premiul Umbral pentru cel mai bun roman al anului 2019. Traducerea îi aparține lui Marin Mălaicu-Hondrari.
Istoria mare și istoriile personajelor – protagoniști sau martori, călăi sau victime – se întrepătrund într-un nou roman emblematic pentru creația lui Mario Vargas Llosa. Un roman profund și alert, bazat pe fapte și documente, care îmbină meditația lucidă și amară asupra forțelor ce guvernează istoria cu narațiunea plină de suspans și personajele memorabile, alcătuind un tablou fascinant și tragic al Americii Latine în a doua jumătate a secolului XX.
În anii ’50, în Guatemala, interesele companiilor americane sunt amenințate de reformele președintelui Jacobo Árbenz. În urma unei lovituri de stat atent orchestrate cu sprijinul CIA și al dictatorului dominican Trujillo, guvernul democratic este dat jos de Carlos Castillo Armas, care instaurează un regim de teroare și declanșează un ciclu al violenței ce va marca nenumărate destine. Omul de încredere al lui Rafael Trujillo, maleficul Johnny Abbes García, torționarul prezent și în Sărbătoarea Țapului, va juca un rol-cheie în evenimentele din Vremuri grele, împărțind scena centrală cu cel mai fascinant personaj al romanului, Marta Borrero Parra, zisă Miss Guatemala, care va deveni amanta președintelui Castillo Armas și, la asasinarea acestuia, va fugi cu Abbes García în Republica Dominicană.
La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).
La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016), Mătușa Julia și condeierul (2017), Lituma în Anzi (2017), Orașul și câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieții și alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), ), Povestașul (2020), Paradisul de după colț (2021), Vremuri grele (2021).
MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. După studii de literatură la Universitatea San Marcos din Lima între 1953 şi 1958, obţine doctoratul în litere şi filozofie la Universitatea Complutense din Madrid în 1959. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorțează de asemenea, după 50 de ani. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.
- Fragment –
Bordelurile erau marea slăbiciune a fostului cronicar sportiv. Le frecventa și pentru că de acolo obținea multe informații și‑și putea face o idee despre cum mergeau lucrurile în oraș. Se simțea bine, comod și în largul său în speluncile acelea pline de fum, puțind a alcool și transpirație, printre bărbați pe jumătate beți și agresivi și femei față de care nu trebuia să te prefaci, ci să dai ordine: „Desfă‑ți picioarele, ia‑o în fund, golește‑mă, târfuliță“. Nu era simplu să le convingă să‑i sugă scula, mereu trebuia să negocieze și de multe ori îl refuzau, pur și simplu. În schimb, nici una nu comenta dacă el voia să‑i lingă crăpătura. Era plăcerea lui. O plăcere periculoasă, firește, fusese avertizat în mai multe rânduri: „Poți lua sifilis sau altă boală. Aproape toate târfele astea sunt putrede pe dinăuntru.“ Dar nu‑i păsa. Îi plăcea riscul, toate riscurile, mai ales acesta care‑l umplea de plăcere.
Cele mai multe bordeluri din orașul Guatemala erau risipite prin Gerona, un cartier promiscuu, iar Gacel le știa pe dinafară pe toate. Nu erau atât de animate și de violente precum cele din Mexic și se aflau la ani lumină distanță de cele din Ciudad Trujillo, cu dansatoarele de merengue, cu muzica asurzitoare și vorbăria nepăsătoare, amuzantă și îndrăzneață a târfelor dominicane. Cele de aici erau mai șleampete, străine, iar unele dintre indience vorbeau în dialect și abia dacă îndrugau trei vorbe în spaniolă. Gacel l‑a dus pe Abbes la un bar‑bordel, pe o străduță din cartierul Gerona, local ținut de o doamnă pe nume Miriam, cu părul lung vopsit uneori roșu, alteori blond platinat. A ales o negresă din Belize, care amesteca spaniola cu o engleză stricată. Și‑a desfăcut picioarele încântată și l‑a lăsat să‑și vâre limba în cavitatea aceea roșiatică și umedă, care puțea savuros.
În zori, când Gacel l‑a lăsat la Mansión de San Francisco, Abbes García știa deja două lucruri despre Guatemala: toată lumea vorbea rău despre președintele Castillo Armas și, printre multe alte bârfe politice, circula și aceea că nimeni nu dădea o lețcaie pe viața lui. Mai știa și că, deși târfele guatemaleze lăsau mult de dorit, romul Zacapa era la fel de bun precum cel dominican.
A mai așteptat două zile înainte de a se prezenta la ambasadă. Dar nu a stat degeaba în cele patruzeci și opt de ore. A luat pulsul orașului necunoscut și a fost atent la locuitorii lui. Citea fiecare rând din toate ziarele, de la El Imparcial la Diario de Centro América, de la Prensa Libre la La Hora, asculta știrile la Radio Nacional, TGW și Radio Morse și cutreiera neobosit străzile, piețele, parcurile, oprindu‑se din când în când în cafenelele și cârciumile ce‑i ieșeau în cale. Intra în vorbă cu oamenii și uneori reușea să scoată de la ei câte ceva, deși nu era simplu, pentru că mulți se arătau neîncrezători când îi auzeau accentul străin. Seara se întorcea la hotel, frânt de oboseală și tot mai convins de ceea ce bănuise încă din prima noapte, când discutase cu Carlos Gacel Castro: nimeni nu‑l iubea pe Castillo Armas, erau mulți cei care îl vedeau ca pe un omuleț lipsit de caracter și autoritate, un om de‑a dreptul mediocru, respectat doar de o mână de oameni oportuniști și lingăi. Nici măcar convingerile sale anticomuniste nu păreau să mai fie atât de ferme, pentru că începuse să vorbească despre înapoierea unor terenuri confiscate de la indieni; încă nu făcuse așa ceva, dar zvonul acesta, propagat de inamicii săi, fără îndoială, se auzea tot mai frecvent. Toată lumea zicea că era fermecat de iubita lui și că Marta era cea care făcea și desfăcea, inclusiv în privința deciziilor importante ale guvernului. Ce diferență față de generalisimul Trujillo! Cine ar îndrăzni să vorbească rău de el în Republica Dominicană, așa cum făceau aici, chiar și la crâșmă, împotriva lui Castillo Armas? De asta exista atâta dezordine, atâta incertitudine în capitala Guatemalei, de asta nimeni nu credea că lucrurile vor mai putea continua așa mult timp.
A treia zi s‑a prezentat la ambasada dominicană. Apariția lui a surprins pe toată lumea, începând cu ambasadorul Gilberto Morillo Soto, un psihiatru renumit în țara sa, și care era deja la curent cu numirea lui în funcția de atașat militar. Îl așteptau și l‑ar fi luat de la aeroport dacă ar fi știut ora sosirii lui.
— Nu vă faceți griji, domnule ambasador, i‑a răspuns Abbes García. Am vrut să mă familiarizez puțin cu orașul, să‑mi fac câteva cunoștințe, înainte de a începe munca.
Morillo Soto i‑a arătat biroul pe care i‑l pregătiseră în clădirea ambasadei. Abbes García i‑a mulțumit ambasadorului, prevenindu‑l că nu va petrece mult timp la birou, pentru că misiunea care îi fusese încredințată îl obliga să fie mai mult pe teren, uneori chiar să plece din capitală în provincie. Abbes García l‑a rugat să‑i obțină două întrevederi cu doi înalți funcționari din guvernul guatemalez, pe care voia să‑i salute personal: Carlos Lemus, șeful jandarmeriei, și locotenent‑colonelul Enrique Trinidad Oliva, comandantul tuturor instituțiilor de ordine publică și al gărzii prezidențiale.
Ambii l‑au primit repede în audiență. Dacă întrevederea cu Carlos Lemus l‑a dezamăgit pe Abbes García – i‑a lăsat impresia unui birocrat incapabil de a gândi singur, atât de prudent încât nu îndrăznea să aibă opinii personale despre nimic și dădea răspunsuri vagi și pline de locuri comune – în schimb, a fost încântat de cea cu locotenent‑colonelul Enrique Trinidad Oliva. Era un bărbat slab și înalt, cu pielea destul de închisă și o imensă gură de crocodil, care te făcea să‑ți dai seama pe loc că era un om de acțiune, un ambițios sigur pe el, care răspundea cu limpezime pentru că avea idei proprii și, precum Abbes García însuși, avea curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a risca.
I‑a adus o sticlă de rom dominican – „Ca să vedeți că e comparabil cu cel mai bun rom Zacapa, domnule locotenent‑colonel“ –, iar el i‑a spus să o deschidă pe loc. Deși încă nu era trecut de amiază, au ciocnit și, cât a durat discuția lor, au mai băut vreo două, trei pahare. Apoi, Trinidad Oliva l‑a invitat la prânz la El Lagar, un restaurant cu mâncăruri tradiționale guatemaleze.
Trinidad Oliva era un mare admirator al generalisimului Trujillo și recunoștea, pentru că fusese acolo, că transformase Republica Dominicană într‑o țară modernă și prosperă, cu cea mai bună armată din Caraibe. „Pentru că șeful dumneavoastră este un bărbat cu caracter puternic, a spus. Un mare patriot. În plus, are patru perechi de coaie.“ A tăcut o clipă, apoi a adăugat, coborând puțin tonul: „Ceea ce lipsește pe aici.“ Abbes García a râs și Trinidad Oliva la fel și a fost limpede că deveniseră prieteni, poate chiar complici.
În săptămânile următoare au continuat să se întâlnească și, pe lângă faptul că beau câte un pahar și mâncau împreună, nu le‑a luat mult până să meargă la curve, la bordeluri ceva mai bune decât cele frecventate de Carlos Gacel Castro. După toate acele întâlniri, Abbes García a tras câteva concluzii pe care i le‑a transmis generalisimului prin rapoarte detaliate: locotenent‑colonelul Trinidad Oliva era un om care țintea foarte sus. Se simțea neluat în seamă de guvern. Fusese închis pe vremea lui Jacobo Árbenz, sub acuzația de conspirație împotriva regimului, și nu avea nici urmă de simpatie pentru Castillo Armas, astfel că putea fi o piesă cheie pentru întreaga operațiune. Pe de altă parte, era greu de știut ce influență avea în cadrul Forțelor Armate, o instituție care părea divizată în grupuri ce conspirau unele împotriva celorlalte. Asta făcea ca guvernul lui Castillo Armas să fie instabil, prins în piuneze, și se putea prăbuși în orice clipă, forțat din exterior sau prin descompunere internă. Mai era ceva extrem de important: cine avea o influență teribilă asupra lui Castillo Armas era chiar amanta lui, Marta Borrero Parra, poreclită Miss Guatemala, o tinerică foarte frumoasă care, din câte se părea, îl fermecase pe președinte. Acesta îi dăruise o casă și, se spunea, se consulta cu ea asupra tuturor problemelor, inclusiv în chestiuni ce țineau de guvern. Așa încât Abbes García voia să încerce să o cunoască cât mai repede și să aibă cu ea o relație profitabilă pentru misiunea lui diplomatică din Guatemala. În rest, era evident că guvernul era scindat – incredibil! – între susținătorii soției legitime, doña Odilia Palomo, și susținătorii amantei. Poate că acea rivalitate avea să creeze condiții favorabile misiunii. Toate rapoartele trimise de Johnny Abbes pentru generalisim erau cifrate.
Tot cutreierând orașul și făcând încontinuu rost de informații, locotenent‑colonelul a descoperit că o altă temă de actualitate era dezbaterea asupra deschiderii de cazinouri anunțate de guvern, argumentând că așa vor atrage mai mulți turiști, în timp ce Biserica Catolică se opunea unei asemenea decizii. Însuși arhiepiscopul Mariano Rossell y Arellano se pronunțase împotriva cazinourilor, care, în opinia lui, ar fi extins corupția, viciile și fărădelegile, atrăgând în Guatemala gangsteri și mafioți, așa cum se întâmplase în Havana, transformând Cuba, țara noastră soră, într‑un bordel imens și un bârlog pentru delincvenți și nelegiuiți nord‑americani.
Cam cu astea se ocupa Abbes García când Gacel Castro l‑a anunțat că și cubanezul Ricardo Bonachea León sosise în Guatemala, fugind din Mexic, și că avea nevoie de ajutorul său, pentru că intrase ilegal în țară. Bonachea León era un ucigaș plătit ce se refugiase în Mexic, acolo unde colaborase din când în când cu Abbes García și Gacel Castro, spionându‑i pe exilații dominicani. La ordinul lui Trujillo, Abbes García i‑a cerut să îl lichideze pe unul dintre ei, Tancredo Martínez, fostul consul dominican în Miami, cel care fugise în Mexic și ceruse azil politic. Bonachea León o făcuse cam de mântuială; se dusese la sediul companiei de asigurări unde muncea Tancredo și îi trăsese un glonț în față; i‑a distrus fața, dar nu l‑a omorât. Așa că fugise în Guatemala și acum avea nevoie de ajutor. Abbes García a vorbit cu locotenent‑colonelul Trinidad Oliva, iar acesta nu numai că l‑a rezolvat de acte, dar a mai și zis că ar putea să‑i dea cubanezului niște trebușoare mai speciale, ca să aibă din ce trăi, asemănătoare cu cele pe care le făcea Carlos Gacel Castro.
În timpul unuia dintre prânzurile săptămânale pe care le luau împreună, dominicanul i‑a făcut guatemalezului o propunere îndrăzneață: să deschidă un cazinou. Măsliniul și istețul ofițer l‑a privit lung, descumpănit.
— Noi doi, jumi‑juma, i‑a explicat Abbes García. Sunt convins că e o afacere grozavă, se câștigă bani frumoși.
— N‑ai văzut ce scandal e în Guatemala pe tema cazinourilor? a spus Trinidad Oliva, măsurându‑și vorbele. Castillo Armas a dat ordin să se închidă Beach and Tennis Club și i‑a expulzat din țară pe proprietari, doi americani. Iar arhiepiscopul se opune din tot sufletul apariției unor noi cazinouri.
— Ideea mi‑a venit exact după ce am văzut știrea asta, i‑a răspuns Abbes García. În cel mai rău caz, ar putea fi un cazinou numai pentru străini, dacă asta îl liniștește pe arhiepiscop. Să meargă în infern turiștii, nu locuitorii țării: cam așa gândesc mulți preoți. Cine dă autorizațiile pentru cazinouri? Tu, nu‑i așa?
— E o chestiune mult prea delicată, a spus Trinidad Oliva, pe un ton grav. Ar trebui să mă consult cu președintele.
— Întreabă‑l, nici o problemă. În plus, chiar dacă noi am fi patronii, nu trebuie să aparem în acte nici eu și nici tu. Nu știi pe nimeni pe care să‑l scoatem la înaintare?
Locotenent‑colonelul s‑a gândit o clipă.
— Am pe cineva care ar fi perfect pentru asta, a spus Trinidad Oliva. Ahmed Kurony, Turcul. Se ocupă cu bijuterii, pietre prețioase și alte afaceri destul de necurate. Se zice că e contrabandist și, firește, pe jumătate gangster.
— Perfect, pare să fie omul de care avem nevoie.
Dar afacerea nu a ieșit și astfel a crescut animozitatea dintre Castillo Armas și Enrique Trinidad Oliva. Când cel poreclit Bruta i‑a spus președintelui că avea de gând să‑i dea lui Ahmed Kurony autorizația de a deschide un cazinou, președintele nici nu a vrut să audă. I‑a spus că avea deja destule probleme cu Biserica Catolică din cauza cazinourilor și nu numai – îndemnați de arhiepiscop, mulți dintre preoți începuseră să predice din amvon împotriva „celor care‑și zic catolici, dar trăiesc în concubinaj“ – și tocmai aflase că la catedrală va urma o săptămână de rugăciuni pentru ca diavolul să nu pună stăpânire pe oraș prin intermediul cazinourilor, așa că nu putea permite deschiderea unei noi case de jocuri de noroc, cu atât mai puțin cu cât ar urma să fie condusă de un contrabandist și un hoț, cum era Turcul. Nu avea Ahmed Kurony o faimă proastă? Așa că locotenent‑colonelul Trinidad Oliva i‑a spus lui Abbes García:
— Trebuie să lăsăm baltă proiectul, deocamdată. Vedem noi mai încolo.
Dominicanului nu i‑a fost deloc ușor să ajungă la Miss Guatemala. Faimoasa Marta aproape că nu ieșea pe stradă, cu atât mai puțin la reuniuni și dineuri; se întâlnea numai cu prietenele ei de încredere, întâlniri la care Abbes García nu era invitat. Până într‑o zi, când a avut norocul de a se nimeri cu ea la un prânz la ambasada Columbiei. Din momentul în care a văzut‑o, a fost sigur că generalisimul Trujillo intuise bine: acea femeie avea să fie cheia misiunii lui în Guatemala.
Foto credit Mario Vargas Llosa: (c) Fiorella Battistini