Marți, 15 iunie, ora 19.30, vă invităm la lansarea #live #online a volumului Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie, de Cătălin Pavel , autorul bestsellerului „Arheologia iubirii”. La eveniment vor participa, alături de Cătălin Pavel, Cristina Bogdan și Tatiana Niculescu.

„Scopul ultim al acestei investigații arheozoologice este să demonstreze că animalele alcătuiesc primul și cel mai important alfabet simbolic extern de care s-a servit omul preistoric și antic. Afecțiunea lui pentru câini, pisici și cai este discutată în detaliu, dar nicidecum exclusiv, deoarece, alături de ele, mai toate sălbăticiunile au fost un catalizator al dezvoltării cognitive, emoționale și sociale a lui homo sapiens.

Portretele arheologice ale acestor vietăți din trecut sunt sintetizate din descoperirile a mii de săpături, de la reprezentările de delfini și urși în chihlimbar, marmură sau teracotă la aripile de gaiță și mandibulele de arici de-puse în mormintele celor vechi, de la incubatorul de ouă de crocodil din Egiptul antic la oasele de leu și cămilă găsite în România, de la mozaicul ce cuprinde singurul nume de pisică rămas din Antichitatea romană la cimitirul de câini de la Așkelon. Iar pentru că între om și sălbăticiune nu există, de fapt, o falie de tip cultură vs natură, aceste portrete, oricât de tangibile, sunt ale animalelor nu ca resursă fizică, ci ca resursă spirituală.“ — CĂTĂLIN PAVEL

CĂTĂLIN PAVEL (n. 1976) este arheolog, lector universitar și scriitor. A participat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Troia și Gordion). Burse doctorale și postdoctorale la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Universitatea din Oxford, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim și Colegiul Noua Europă din București. Volume academice: Describing and Interpreting the Past (Editura Universității din Bucureşti, 2010) și Dicţionar de mitologie grecoromană (coautor, Corint, 2011). Volume de poezie: Altera pars (A.T.U., 2013, Premiul „Mircea Ivănescu“/Artgothica), Tulburarea la ființele vii (Limes, 2014), Doi oameni într-o poză (Limes, 2015), Adagietto (FrACTalia, 2016), Carnetul lui Villard (Vinea, 2021). Romane: Aproape a șaptea parte din lume (Humanitas, 2010, trad. fr. La septième partie du monde, Non Lieu, Paris, 2017), Nici o clipă Portasar (Cartea Românească, 2015), Trecerea (Cartea Românească, 2016, Premiul „Ziarul de Iași“, nominalizat la Premiile USR) și Chihlimbar, Polirom, 2017 (Premiul USR, filiala Constanța). A publicat 250 de articole de popularizare a arheologiei în Dilema veche și, din 2020, ține rubrica săptămânală „Câteva pânze sus“ în Suplimentul de cultură. Cele mai recente volume de specialitate sunt Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019, nominalizat la Premiile „Observator cultural“) și Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie (Humanitas, 2021).

Fragment

Pictura mormintelor din necropolele tebane ne arată costeliva tărcată egipteană cu maximum de umanitate. Primul exemplu vine din mormântul lui Nebamun (secolul 14 a.Chr.) a cărui frescă e azi unul din exponatele cele mai de preț de la British Museum. Este una dintre cele mai frumoase reprezentări ale pisicii din toată Antichitatea, și capul de serie al scenelor egiptene cu pisică la vânătoare prin stufăriș, din care se mai cunosc vreo cinci doar în arta tebană. Vedem aici o canoe care se strecoară printr- o vegetație ca de deltă, aerul e plin de păsăret și fluturi, apa e doldora de pești, artistul egiptean e fericit că nu există spații goale. Oricât am fi de ursuzi, înțelegem că avem în față un fel de paradis. Detaliile nu se mai termină, trupurile cenușii ale fluturilor sunt acoperite de puncticele argintii. Nebamun, cu o perucă scurtă, ține în mână trei rațe (ori le-a prins deja, ori le folosește ca atrape, adică momeală pentru alte păsări) și e gata să-și arunce glorios bățul după o zburătoare. În barcă mai sunt – reprezentate la o scară mai mică – fetița lui și soția, în straie de zile mari, cu o zornăitoare de ceremonie. Dacă acest instrument, numit sistru, e decorat cu pisici, așa cum se vede pe nenumărate asemenea artefacte din vremea Regatului Nou încolo descoperite de arheologi, nu putem desluși aici.

Pisica lui Nebamun e o capodoperă: cocoțată pe două tulpini de papirus care se apleacă sub greutatea ei, ea înșfacă trei păsări deodată – labele din spate și din față prind câte una, iar dinții îi sunt înfipți în aripa alteia. E paradisul nu numai pentru Nebamun, ci și pentru animalul lui. Curios, felina din frescă nu are nimic egiptean în ea și s-ar putea muta ușor în tablouri europene pictate trei milenii mai târziu. Detaliile exercită asupra privitorului competent o acțiune de topire a inimii – se vede blana rară ieșind din urechi, ochiul aurit, laviurile dungilor întunecate care tigrează blana portocalie. Ca să arăt că am și eu o părere, o să spun că totuși coada parcă atârnă cam fără viață. O pisică dă nervos din coadă și când nu face nimic, cu atât mai mult când prinde trei păsări; dar poate că artistul copiază un model la care adaugă victimele dintr-o altă carte cu modele. În orice caz, pentru blana cozii nu s- a făcut rabat de la performanță – vârful ei negru este anunțat de două inele întunecate, ceea ce demonstrează nu numai dibăcia tehnică a artistului, ci și bunătatea inimii sale. (Coada asta seamănă mai degrabă cu cea de pisică sălbatică.)

O scenă deci în care luxul vieții de dincolo, în care se răsfață liniștită familia lui Nebamun, are drept corolar o frenezie vânătorească ce recompensează pisica lor. S-ar mai putea observa și că locul felinei în această frescă este aproape mai însemnat decât cel al copilului. Fetița este așezată între picioarele lui Nebamun, al cărui pas înainte lasă ceva spațiu secundar descoperit, care deci trebuia umplut; felina este la loc de cinste și, vizual, mai impunătoare, deși artistul a calculat să fie de aceeași înălțime cu fetița. În orice caz, chiar și din punct de vedere geometric – criteriu care, aplicat artei, reflectă adesea o lipsă de bucurie în viața criticului, dar care nu e lipsit de relevanță în estetica formalizată a Egiptului –, pisica este o parte din familie: capul ei și cele trei capete umane formează un paralelogram. Pariez că undeva, ascunse de pigmenți, se păstrează reperele preliminare ale artistului pentru această construcție. […]

Aș veni mai aproape de noi cronologic pentru schița unui alt studiu de caz, în care pisicile egiptene apar tot așa, fără nici o scorțoșenie. E vorba de desene pe papirus, colorate economic, datate în secolele 13–11 a.Chr. Mă limitez la câteva asemenea fragmente din vremea Rame si zilor, provenind probabil tot de la Teba (Deir el- Medina). Nemaipomenit este papirusul 55001 păstrat azi la Torino și de obicei invocat pentru desenele lui erotice. Aici mă interesează însă alt grup de desene de pe acest papirus, care nu par să le continue firesc pe cele pornografice, dacă nu cumva întregul papirus are mai degrabă un scop satiric (asocierea dintre pornografie și umor nu e deloc străină Antichității). Vedem aici un cotoi căzut pe spate și atacat de o gâscă furioasă, în vreme ce un altul ce pregătea ceva de băut pare și el să fi fost răsturnat. Mai glorioasă, altă pisică merge ca păstor în spatele cârdului ei de rațe.

Papirusul de la Museo Egizio e remarcabil însă pentru scena de sfârșit (distractiv) de lume a asediului cetății pisicilor de către șoareci. Imaginea reflectă poate un basm care nu ne-a fost transmis de sursele scrise, dar ar fi de pus în aceeași categorie cu parodia antică a Iliadei, Războiul șoarecilor cu broaștele, război (aproape) câștigat de primii după o lectură de un sfert de oră. Pe zid, deasupra porții, vedem trei mâțe în picioare, dezarmate, una străpunsă de o săgeată, alta gata să ceară milă unui șoarece care a proptit o scară de vârful zidului și începe să o suie cu o sinistră ferocitate.

Sub scară un altul, mai credincios talentului său ancestral, sapă o bortă în zidul cetății asediate. Câmpul de bătălie din afara zidurilor e presărat cu pisici prăbușite eroic, iar infanteria șoarecilor înaintează inexorabil cu arcași și lăncieri cu scuturi. Din toată garnizoana pisicilor mai luptă, fără tragere de inimă, numai un cotoșman. Faraonul șoarecilor intră și el în cadru din stânga, slobozind săgeți dintr-un car tras de doi câini racolați cauzei. Parodia poate să îl aibă ca țintă pe Ramses II triumfând în scene de bătălie reprezentate pretutindeni, de pildă pe intrarea monumentală a templului de la Luxor, sau campaniile lui Ramses III așa cum le vedem în templul lui de la Medinet Habu. Oricât de pueril ar fi desenul, construcția acestei verkehrte Welt à l’égyptienne nu poate să fie lipsită de subversivitate, deși nu trebuie s-o luăm nici în spiritul luptei de clasă.

Pe un papirus din aceeași familie, numărul 10016 în colecțiile British Museum, apar un leu și o gazelă de- o parte și de alta a unei table de joc, pe care cercetătorii invidioși i-au comparat cu reprezentările lui Ramses III jucând cu doamnele din haremul lui (Fig. 1). Acest papirus de la Londra reia și tema rolurilor inversate: o pisică rânjind mefistofelic păstorește un cârd de gâște, ducând cu gingășie pe un braț un boboc de gâscă. Într-o altă scenă, o pisică face vânt cu evantaiul unei doamne din nobilimea șoricească, în vreme ce aceasta își odihnește ochii, cu doza de cusurgeală pe care o dorește un ingredient al sofisticării, pe o masă întinsă cu bunătăți din fața ei. 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.