Un fragment în premieră din volumul Gândirea tragică. Frică, destin și povara puterii, de Robert D. Kaplan, apărut recent la Editura Humanitas, în traducerea lui Iustin Mureșanu‑Ignat.
„Lumea aceasta a incertitudinilor, unde haosul amenință la fiecare pas, are nevoie mai mult ca oricând de înțelepciunea gândirii tragice. Robert D. Kaplan, unul dintre cei mai influenți analiști de politică externă, se întoarce la operele dramaturgilor Greciei antice, la operele lui Shakespeare, ale filozofilor germani și ale clasicilor moderni pentru a explora marile teme ale politicii internaționale: ordinea, haosul, revolta, ambiția, loialitatea față de familie și stat, violența și greșelile puterii.
Îmbinând analiza geopolitică cu înțelepciunea literaturii, cartea sa este esențială pentru oricine dorește să înțeleagă în profunzime tragediile epocii noastre.”
„O lucrare strălucită despre impactul conflictelor și transformărilor istorice asupra minții umane.“ — Henry A. Kissinger
„Dacă există o carte care ar trebui să fie lectură obligatorie – și temă de reflecție profundă – pentru toți liderii și factorii de decizie, aceasta este.“ — Evan Thomas
„O meditație elocventă despre război, geopolitică și condiția umană.“ — G. John Ikenberry
ROBERT D. KAPLAN (n. 1952 ) este unul dintre cei mai importanţi analişti de politică externă americani şi un specialist de renume în istoria Războiului Rece. Revista Foreign Policy l-a inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“, iar The New York Times l-a nominalizat printre cei mai influenţi analişti ai epocii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Francis Fukuyama, Paul Kennedy şi Samuel Huntington. În ultimii treizeci de ani a scris articole pentru The Atlantic, The New York Times, The Washington Post, Financial Times, The Wall Street Journal şi The Los Angeles Times. În calitate de corespondent de presă, a călătorit în peste 100 de ţări şi a locuit vreme îndelungată în Israel, Portugalia şi Grecia. Ca urmare a numeroaselor sale vizite în estul şi sud-estul Europei, a devenit un fin cunoscător al Balcanilor, fiind unul dintre primii autori americani care au prevăzut izbucnirea unui război în regiune. Între volumele sale de analiză geopolitică şi de călătorii se numără: Asia’s Cauldron: The South China Sea and the End of a Stable Pacific; The Revenge of Geography. What the Map Tells Us About Coming Conflicts and the Battle Against Fate (Răzbunarea geografiei. Ce ne spun hărţile despre viitoarele conflicte şi lupta împotriva destinului, 2013); Monsoon: The Indian Ocean and the Future of American Power; Balkan Ghosts: A Journey Through History (Fantomele Balcanilor. O călătorie în istorie, 2007) şi Eastward to Tartary: Travels in the Balkans, the Middle East, and the Caucasus (La Răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz, 2002). Robert D. Kaplan este în prezent senior fellow la Center for a New American Security; a lucrat ca analist geopolitic pentru agenţia Stratfor, a fost profesor invitat la United States Naval Academy şi membru al Departamentului Apărării al Statelor Unite. A consiliat mai mulţi preşedinţi, seretari de stat şi miniştri ai apărării americani.
FRAGMENT
Geopolitica – lupta pentru spațiu și putere care se desfășoară într‑un cadru geografic – este inerent tragică. Politica, care încearcă să îndrepte lumea, nu este. Dar, pentru că sensibilitatea tragică este o combinație între fatalism și luptă, succesul în arta guvernării le presupune pe ambele. A crede doar în geopolitică este înjositor și cinic, dar a avansa soluții politice fără a ține cont de geopolitică este arogant și naiv – harta, într‑adevăr, impune limite. A gândi tragic înseamnă a vedea lumea și relațiile internaționale în întregime, în toate aspectele lor. „Plenitudinea vieții“, scrie Hamilton, „se află în pericolele vieții“.
Cu toții putem face liste de scriitori, în afară de greci și Shakespeare, care întruchipează maiestuos sensibilitatea tragică în toate sau în unele dintre aspectele sale: Fiodor Dostoievski în Demonii, Joseph Conrad în Lord Jim, George Eliot în Daniel Deronda, Alfred Tennyson în Locksley Hall și Henry James în Prințesa Casamassima sunt doar câteva exemple personale. Dar poate că scrierea care se apropie cel mai deplin de luciditatea grecilor antici nu este un roman sau o piesă de teatru, ci o lucrare de filozofie politică: The Federalist Papers, de Alexander Hamilton, James Madison și John Jay. La fel ca grecii din secolul al V‑lea î.Cr. și elisabetanii din secolul al XVI‑lea și începutul secolului al XVII‑lea, părinții fondatori ai Republicii Americane de la sfârșitul secolului al XVIII‑lea au trăit într‑o perioadă a marilor posibilități și speranțe. Tocmai datorită norocului lor – combinat cu marile riscuri personale pe care și le asumaseră în timpul revoluției –, ei puteau vedea toate pericolele inerente noului lor experiment politic. Doar pentru că au gândit tragic despre condiția umană și pentru că erau ei înșiși pătrunși de spiritul grecilor și romanilor din Antichitate au deschis drumul pentru o întreagă națiune de optimiști.
Iată ce spune Hamilton în Federalist 6: „Oamenii sunt ambițioși, răzbunători și lacomi. A căuta… armonia între mai multe suveranități independente, fără legătură între ele, situate în aceeași vecinătate, ar însemna să nu ținem cont de cursul uniform al evenimentelor umane și să sfidăm experiența acumulată de‑a lungul timpului“. Și Madison în Federalist 10: „Atât de puternică este înclinația omenirii de a cădea în animozități reciproce, încât, acolo unde nu se prezintă nici o ocazie substanțială, cele mai frivole și mai fanteziste distincții au fost suficiente pentru a le aprinde pasiunile neprietenoase și pentru a stârni cele mai violente conflicte“. El continuă: „Cauzele facțiunilor nu pot fi înlăturate și… trebuie căutată o so‑ luție doar în mijloacele de a controla efectele acestora“. Celebrele Federalist Papers continuă în același mod, ele fiind un exercițiu de gândire tragică aplicată politicii – o abordare de neocolit pentru a împiedica tragediile viitoare.
Părinții fondatori erau la fel de îngrijorați de haos pe cât erau de tiranie. În această privință, ei s‑au inspirat din tradiția greacă. „Puține nații au prețuit rațiunea la fel de mult ca grecii“, scrie F.L. Lucas. „Dar grecii erau prea rezonabili pentru a ignora puterea iraționalului. Iar pentru această latură irațională a spiritului uman au creat un simbol nemuritor – Dionysos.“ Dionysos era „zeul‑patron al Tragediei“, zeul cu care era asociat corul cel zbuciumat de pe scenă. Era zeul extazului, al viselor, al fanteziilor, al fanatismelor și, în cele din urmă, al haosului. Churchill, care și‑a petrecut o mare parte din viață citind și scriind istorie și care a trăit direct războaiele coloniale ca soldat și reporter de război, a cunoscut bine forța lui Dionysos. Churchill avea o imaginație istorică bogată, căci participase la una dintre ultimele șarje de cavalerie din istorie, în 1898, în Sudan, și văzuse „monștri“ încă din tinerețe. Această experiență l‑a ajutat să vadă pericolul reprezentat de Hitler cu mult înaintea altora din establishmentul britanic. Charles Segal, regretatul clasicist de la Harvard, observa că tragedia există ca formă de artă „ca să nu uităm dimensiunile vieții“ care există dincolo de structurile civilizației. Fără „posibilitatea dureroasă de a percepe viața ca pe o formă de haos“, ordinea noastră civilizată „ar deveni sterilă, închisă în sine și solipsistă“, iar noi înșine am deveni îngâmfați de aroganța propriei noastre puteri intelectuale. Tragedia surprinde încercarea de a desprinde sensul și ordinea din sălbăticie și anarhie. Carlyle a spus despre Revoluția Franceză că a fost tragedia supremă a politicii – una aparent fără ieșire –, deoarece era o confruntare între „anarhie și autoritatea coruptă și uzată“.
În acest peisaj vast și neliniștitor se află individul, sau o mulțime de indivizi, adeseori eroici. În ochii lui Shakespeare, eroul tragic suprem al timpului său – cineva care a refuzat să facă compromisuri cu mediocritatea politicii așa cum era ea practicată atunci, și astfel și‑a sfârșit viața pe eșafod – a fost contele de Essex: un lider militar deopotrivă ambițios și carismatic, dar care, cu toate acestea, a eșuat într‑un mod tragic.
Sensibilitatea tragică spune că nu există nimic mai frumos în această lume decât lupta individului împotriva sorții potrivnice, chiar dacă moartea este inevitabilă. Faptul că suntem muritori, scria filozoful spaniol Miguel de Unamuno în 1912, stă la baza sensibilității tragice. El citează observația lui Flaubert, care menționează o pe‑ rioadă unică din Antichitate, de la Cicero până la Marcus Aurelius, când oamenii încetaseră să mai creadă cu adevărat în zeii păgâni, dar nici nu aveau încă speranța oferită de creștinism: „un moment unic în care omul a fost singur“, cu viața lui scurtă și neașteptând nimic dincolo de mormânt. Niciodată înainte sau după aceea, scrie Flaubert, nu a existat o asemenea „măreție“ în spiritul uman. Poetul grec C.P. Cavafis scrie emoționant despre exemplul eroilor greci de la Termopile, care au înfruntat cu curaj o moarte sigură. Această măreție este esența tragediei.
