Keiko Yoshimura, 108 bătăi de clopot, Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, 2026, traducere și note de Cristina Gogianu.
«108 bătăi de clopot, ingeniosul roman semnat de Keiko Yoshimura, are o spectaculoasă traiectorie în Europa, numai în Italia fiind vândut în peste 30000 de exemplare. Moștenind simplitatea marilor scriitori japonezi, cartea surprinde printr-un univers bogat, ancorat în tradiții, care relevă lecția altruismului și a solidarității unei comunități.
Născut pe cea mai mică insulă a arhipelagului japonez Izu, Sohara Mamoru este omul bun la toate care pune întotdeauna binele celorlalți mai presus de propriile dorințe. Pe fâșia sa de pământ acoperită de păduri de camelii, Sohara înfăptuiește miracole în fiecare zi: repară lucruri și bucură inimile locuitorilor insulei. În cele trei zile de dinaintea Anului Nou, se pregătesc mâncăruri tradiționale în așteptarea celor 108 bătăi de clopot de la trecerea dintre ani. Conform ritualului budist, fiecare bătaie de clopot îi ajută pe oameni să lase în urmă o patimă. O scrisoare sosită pe neașteptate de la Yamada, prietenul din copilărie al lui Sohara, îi dă acestuia din urmă întreaga viață peste cap. Prin gesturi de o compasiune tăcută, cartea lui Keiko Yoshimura e o fabulă modernă, delicată și emoționantă, despre sacrificiu și speranță, trăsături definitorii pentru chipul autentic al umanității.»
KEIKO YOSHIMURA este pseudonimul unei scriitoare care trăiește la Tokyo și se ocupă cu studiul textelor vechi aparținând tradiției japoneze. 108 bătăi de clopot (108 rintocchi; Humanitas Fiction, 2026), publicat în 2023 și inspirat dintr-o poveste personală de familie, este primul roman pe care îl semnează cu acest nume.
Fragment:
Începuse de când era mic, pe când numai mama lui Sohara, obișnuită cu jocurile lui din copilărie, știa că, dacă se întâmpla să găsească o floare în locul unui nasture, ori lângă un castron cu orez să descopere câteva rămurele de prun în loc de bețișoare, ori de pe acoperiș să îi cadă flori de camelie sau dacă, într‑o zi cu totul descurajantă, să îi apară, ca de nicăieri, monede în grădină, autorul nu putea fi decât fiul ei. Una dintre imaginile cele mai intense, care i‑l aduceau înapoi în gând și care îi ținuse tovărășie cât timp Sohara era la Tōkyō, se petrecuse la cinci, șase, șapte ani, când ea era tristă, iar el – ascuns undeva în grădină – sufla baloane de săpun pentru ca, pe neașteptate, mama lui să găsească un cer plin de sfere scânteind în culorile curcubeului și să exclame: „Ce minunăție!“ Iar apoi, imediat ce ea se arăta, el o tulea pe furiș, negând chiar și dacă se întâmpla ca ea, dusă pe gânduri, să‑i mulțumească pentru gestul său.
Sohara își sporise acele intervenții după întoarcerea din experiența de la Tōkyō, hotărât de‑acum să rămână pe insulă până‑n ultima zi a vieții lui. Pasul hotărâtor, în schimb, fusese întâlnirea cu învățătoarea, care sosise de pe uscat cu aproape treizeci de ani în urmă și care, oficial, ar fi trebuit să se întoarcă acolo după un an de școală: Yoko.
Acceptul lui Yoko de a se căsători cu el îl încărcase pe Sohara cu o responsabilitate încă și mai mare. Noaptea, când toată lumina dispărea înghițită de întuneric și peste insulă cădeau stelele, bărbatul își spunea în sinea lui că, dacă reușise s‑o cucerească, dacă o convinsese pe Yoko să rămână pe o fărâmă de pământ pe care o străbăteai la pas dintr‑o parte în alta într‑o oră, asta se întâmplase tocmai datorită constelațiilor care coborau cerând să fie primite în case, delfinilor care înotau în jurul insulei, câmpului de camelii. Trebuia să se străduiască pentru ca insula să rămână mereu frumoasă, trebuia să fie vrednic de încrederea acordată.
Nu fusese niciodată o insulă neglijată și nu avea nimic neîngrijit sau dărăpănat. Dacă totuși nu existau lucruri stricate, faptul i se datora mai cu seamă lui Sohara care, de când era Yoko în viața lui, se dedicase cu un zel și mai mare pentru a repara ceea ce nu funcționa: să curețe rugina de pe parapetele de pe marginea străzii, să peticească asfaltul de pe șosea, să înlocuiască prompt becurile, să revopsească băncile, să pună în orânduială casele abandonate. Și chiar și atunci când unele, cu toate că erau locuite, cădeau pradă delăsării, Sohara le ajuta să se schimbe, fiindcă era de ajuns să găsească un nou echilibru în lucruri, o perspectivă capabilă să transforme o grădină năpădită de buruieni într‑o mică pădure, o lume nesfârșită de bondari și șopârle.
Pe urmă, odată cu nașterea lui Tōka, faptele magice ale lui Sohara deveniseră și mai numeroase, încât copila crezu numaidecât în basme și legende, în creaturi care hoinăreau binevoitoare printre oameni, cu acea predispoziție către imaginație care, într‑o bună zi, avea să‑i permită să vadă cum tablourile continuă dincolo de perimetrul ramei: o lume întreagă alcătuită din iriși, care pornea din grădina din Giverny a lui Claude Monet, un oraș arhiplin de palate și de vieți ieșea din pictura înfățișând o femeie stând într‑o poziție seducătoare în salonul lui Giovanni Boldini. Deși înțelegea prea bine setea de lume a lui Tōka, la numai douăzeci de ani, Sohara spera că, într‑o zi, fiica lui se va întoarce pe insulă. Îi dorea să facă un ocol complet al lumii, prin adâncimile oceanelor și vârfurile copacilor cei mai înalți, dar, în inima lui, își dorea să se întoarcă, voia ca toți fiii insulei să se întoarcă, dacă nu pentru totdeauna, atunci cel puțin pentru vacanțele de vară sau de Anul Nou, încă și mai bine dacă pentru ambele. Ca disconfortul, lipsa mărfurilor, capriciile mării să nu însemne nimic în comparație cu atmosfera aceea de miracol constant.
