Un fragment în premieră din volumul Singură împotriva tuturor. Viața prințesei Martha Bibescu, de Aude Terray, apărut recent la Editura Humanitas, în traducerea Alinei Pavelescu.
Carte recompensată cu premiile Nouveau Cercle de l’Union Interalliée (2023) și Céleste Albaret (2024)
Prințesa Bibescu a fost un personaj flamboaiant, imaginea însăși a universului Belle Époque – și mult mai mult de atât. A traversat secolul XX marcându-i profund pe toți cei cu care s-a intersectat, seducându-i sau exasperându-i cu stilul ei original. A fost acuzată de colaborare cu inamicul și, în alte împrejurări, s-a bucurat de gratitudinea contemporanilor. Scriitoare de succes, rivalizând în epocă cu Anna de Noailles și Colette, s-a bucurat de admirația lui Proust, Rilke sau Paul Claudel. Se considera cetățean al lumii, călătoare, exploratoare. Seducătoare fără pereche, și-a căutat iubirea cu pasiune, fiind mereu dezamăgită. Spirit diplomatic, a acționat din umbră și i-a sprijinit pe cei care au scris istoria, uneltind cu grație și asumându-și riscuri pentru a apăra interesele țării sale și pacea în Europa. Martha Bibescu a trăit totul: tragediile veacului său, dramele și trădările, faima, luxul exorbitant și exilul în sărăcie după 1945. Timp de unsprezece ani, a fost despărțită de singura ei fiică, prizonieră în România comunistă. Nu s-a dat bătută niciodată.
Cercetătoarea Aude Terray, doctor în istorie, i-a călcat pe urme în România, la Londra și la Paris, reușind un portret intim al unei femei incandescente.
„Prinţesă, sunteţi o scriitoare desăvârșită, şi asta nu-i puţin lucru…“ — MARCEL PROUST
„Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice…“ — MARIA, REGINA ROMÂNIEI
„Martha Bibescu este cea mai admirabilă inteligență feminină pe care o cunosc.“ — FRANÇOIS MAURIAC, laureat al Premiului Nobel pentru literature
AUDE TERRAY este doctor în istorie (École des Hautes Études en Sciences Sociales), scriitoare și cronicar literar în presa radiofonică. Face parte din mai multe jurii literare. A publicat biografii ale unor figuri ilustre din secolul XX: Claude Pompidou, l’incomprise (2010), Madame Malraux (2013), Les derniers jours de Drieu La Rochelle (2016) și Entre ici, Jean Moulin (2019). În documentarea pentru cartea despre Martha Bibescu, Aude Terray a pășit pe urmele prințesei, primind acces la arhive inedite. La Londra, strănepoata Marthei Bibescu, Jean Ghika, i-a oferit, în mod excepțional, permisiunea de a consulta jurnalul intim al străbunicii sale, întins pe 63 de ani, și i-a dezvăluit fascinanta corespondență cu fiica sa, Valentina. La București a cercetat fonduri din Arhivele Naționale și Biblioteca Națională a României. La Paris, s-a cufundat timp de trei luni și jumătate în corespondența Marthei Bibescu, aflată la Biblioteca Națională a Franței. A adunat și a comparat toate memoriile și biografiile celor care s-au intersectat cu eroina sa, a cărei vastă rețea se întindea în nenumărate țări. În cele din urmă, Mihai de Brancovan, nepotul Marthei Bibescu și ultimul martor în viață care a cunoscut-o îndeaproape, i-a împărtășit lui Aude Terray amintiri inedite, punându-i la dispoziție multe documente private. Această biografie a primit Premiul Nouveau Cercle de l’Union Interalliée (2023) și Premiul Céleste Albaret (2024).
FRAGMENT
O întreagă epocă
Martha își trăiește primii ani de viață printre fustele dădacelor. O franțuzoaică, Marie, își pune amprenta mai apăsat decât celelalte, deoarece îi istorisește primele povești și legende, câteodată lugubre, precum cele cu Barbă‑Albastră ori Vlad Țepeș, sau, încă și mai înfricoșătoare, povestea soțului ei, care murise căzând de pe o scară. În bucătărie, servitorii bârfesc, șușotesc și pufnesc fără a‑i da prea multă atenție copilului, care prinde frânturi de conversații într‑un amestec de limbi tipic unei case din înalta societate bucureșteană, unde personalul e recrutat în funcție de presupusele sale calități naționale. Bucătarul, guvernanta și camerista sunt francezi; administratorul și majordomul, germani; doicile, englezoaice. De foarte devreme, Martha înțelege ierarhiile și dezvoltă un sentiment de apartenență la clasa ei socială.
Tovarășul de joacă, cel cu care își petrece timpul, e fratele ei, Gheorghe, zis Georges, care se cațără în copaci, trage cu arcul și călărește pe un ponei alb. Jeanne, sora cea mare, e mai înstrăinată, diminețile ei sunt deja ocupate după regulile unei educații bune, într‑o sală de studiu amenajată sub au‑ toritatea unei institutoare germane, Ida. Cei trei copii sunt complici în fața unei lumi a adulților care li se pare distantă. Tatăl lor e cel mai adesea absent, întorcându‑se târziu de la Cameră, ocupat să primească în biroul său nenumărații petiționari, încheindu‑și ziua în societatea masculină de la Jockey sau luând parte la ceremoniile oficiale. Mama nu e disponibilă decât dimineața, doar pentru câteva minute: ei vin să o sărute, cu mâinile curate, îmbrăcați și pieptănați fără cusur, ea îi primește în pat, înainte de a‑și face toaleta, și îi trimite înapoi la guvernantă în scurt timp. Uneori, copiii au voie s‑o admire în rochia de seară înainte să plece, fără a li se îngădui însă s‑o îmbrățișeze, ca să nu‑i strice coafura.
Lui Georges îi sunt rezervate laudele mamei, precum și afecțiunea și interesul unui tată preocupat de descendența sa masculină. Jeanne se bucură de considerația arătată față de prima născută, e cea dintâi invitată la masa părinților, inițiată în arta conversației; învață să scrie și să citească. Marthei îi revine rolul mezinei, care nu are voie să deran‑ jeze și care își agasează mama cu nevoia ei de atenție.
Totuși, nu duce un trai trist. Existența îi e ritmată de balurile mascate, foarte la modă în Belle Époque, de dansul păpușilor mecanice din baletul Coppélia și de după‑amiezile un pic monotone când merge în vizită la mătușile în vârstă, bune de moștenit, ce le dau copiilor rahat și alte dulciuri orientale. Se merge mult în vizită în Bucureștiul cu ierni lungi; întâlnirile în familie se înșiruie una după alta, copiii interacționează într‑un haos plin de veselie, părinții discută ore întregi; dă bine dacă invitații aduc prăjituri de la cofetarul Grigore Capșa, fost ucenic al lui Boissier, pe Bulevardul Victor Hugo din Paris, sau flori învelite în hârtie de mătase, pentru a le proteja de frig, cumpărate de la Montigny, florarul francez al urbei. Arta de a trăi, eleganța, cultura, rafinamentul sunt de origine franceză în înalta societate, care numește, cu mândrie, Bucureștiul „micul Paris“. Așa cum zicea în epocă prim‑ministrul Ion Brătianu, „Orice român are două patrii: mai întâi pământul în care s‑a născut şi apoi Franţa“. Nimeni nu uitase sprijinul hotărâtor dat de Napoleon III pentru crea‑ rea României.
Casa fericirii
Cele mai frumoase amintiri din copilărie ale Marthei sunt cele de la Balotești, un conac alb aflat la 25 de kilometri distanță de București, cu ferestre înalte și ochiuri de geam înguste, cu balcoane de lemn și obloane verzi, care domina cele 1.200 de hectare ale moșiei paterne. Fetiței îi place hamacul întins între doi arbori înalți de sequoia, îi plac partidele de crochet și colibele pe care le construiește, lungile plimbări prin pădure, baia în iaz, dădacele de care se ascunde și care o strigă înnebunite. Baloteștiul are farmecul caselor de familie, unde comunici cu generațiile anterioare, te cațeri în aceiași copaci în care s‑au cățărat și ele, visezi în fața acelorași portrete ale strămoșilor, te joci cu jucării stricate și răsfoiești cărțile copiilor de altădată. Și mai sunt și mirosurile care rămân întipărite pentru totdeauna în amintire, sobele de teracotă burdușite cu lemne și conuri de brad, rădăcinile de stânjenei aruncate în foc, petalele uscate de trandafiri de prin dulapuri. Există o încăpere care îi stârnește curiozitatea Marthei, dar nu i se îngăduie decât să‑și arunce o privire înainte să se încuie ușa: e refugiul tatălui ei, un fel de catedrală cu tavanul foarte înalt, cu trepte de lemn și pereții acoperiți cu cărți; va afla mai târziu că pe rafturi se află doar literatură franceză, pasiunea bunicii paterne.
Emma urăște conacul de la Balotești, fiindcă aici își petrecuse luna de miere, și îl numește „Scuturata“* din cauza drumului plin de gropi, care îi scutură pe trecători. „Iar trebuie să fim scuturați săptămâna viitoare? Chiar ții atât de mult să plecăm la Scuturata?“, își întreba soțul cu acea ironie amară care îi era specifică. La Balotești, Emma se plânge de câinii care latră toată noaptea, de broaștele din iazuri, e neliniștită din cauza apelor urât‑mirositoare și pline de țânțari, detestă noroiul și gerul din timpul iernii, se sufocă vara. Are o listă întreagă de interdicții: să nu bea apă din puț, să nu se aplece peste balustradele putrede ale balcoanelor, să nu meargă în sat și să nu stea de vorbă cu oamenii… Martha e furioasă.
