Nicolae Popa revine pe www.omiedesemne.ro cu un nou fragment din romanul în lucru „Armăsarii lui Picasso”, după ce tot la această rubrică a publicat capitolul numit „După lapte”. Acest al doilea capitol se numește „O lumânare cu abajur”.

Nicolae Popa s-a născut în satul Budaraionul Călărași. A studiat la Școala poligrafică din Chișinău (promoția 1978), la Universitatea de Stat din Moldova, secția de jurnalism (1983) și la Institutul de Literatură din Moscova (1987-1989), iar în anul 2000 a obținut o bursă de la Fundația Soros-Moldova.

A debutat editorial în 1983, cu volumul de versuri Timpul probabil, iar în 1987 a publicat volumul Ghid pentru cometa Halley, ambele la Editura Literatura Artistică. În anul 1991 a publicat la Editura Hyperion romanul Cubul de zahăr (republicat în 2005 la Editura Cartier).

În 2001 a publicat Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit, iar în 2003 volumul de versuri Careul cu raci. În 2008 a publicat romanul Avionul mirosea a pește la Editura Arc, pentru care a primit Premiul „V. Vasilache” la Salonul Internațional de Carte de la Chișinău (2008) pentru cea mai bună carte de proză și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru Cea mai bună carte de proză a anului 2008.

A fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Lunaticul nopții scitice (Editura Cartier, 1996). A fost premiat de patru ori de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova cu premiul pentru cea mai bună carte (în anii 1996, 2001, 2003 și 2008).

A fost redactor la revista pentru tineret „Orizontul”, la revista „Literatura și arta” și la suplimentul literar al cotidianului „Sfatul Țării”. A fost redactor șef la revista „Basarabia” din 1997, iar din 2004 la ziarul „Opinia”. (Sursa:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Popa)

O lumânare cu abajur

Nu are încotro, va trebui să desfunde butoiul groazei. E nevoit să lărgească panorama coșmarului, chiar dacă respectivul coșmar nu-i aparține în totalitate. Fiindcă nu doar în jurul frunții lui cresc zburlitele cuiburi de vâsc ale întunericului. De fapt, toată nebunia i se întâmplă celui de după peretele de la spate – un prăpădit pierdut printre holograme, zis Zgribulică. Ceea ce nu-l împiedică să vadă și el foarte clar dincoace de perete cum se apleacă să-l pipăie prin întuneric o imensă nară de cal, o nară imensă, comparabilă cu o anvelopă desumflată.

E umedă și fornăitoare. Atingerile ei sunt mortale. Îi smulge cămașa de parcă ar fi un aspirator. Se pomenește gol până la brâu. Și oricât și-ar repezi pumnii înainte, nu reușește să-i dea peste bot dobitocului. Nu poate îndepărta nara tot mai apăsătoare, tot mai dornică să-i soarbă și umărul gol, să-l absoarbă cu totul.

Depune eforturi colosale pentru a deschide gura, iar când reușește să spună ceva, zice:

– Știu cine ești! Nu mă tem de tine. Ești un dobitoc! Du-te-n mă-ta! Și să știi că pe mine nu mă scoți din joc. Fără mine nu faci nicio mișcare pe-aici. Clar? Hu! și dă să dezbârne o bucată de nară printr-o lovitură de karate.

Însă își izbește totodată fluierul piciorului de muchia sertarului deschis. Durerea îi ajunge-n creier și îl ajută să-și salte capul de pe masă. Se trezește într-un întuneric boreal în care vede un armăsar negru-lucitor ridicat în două picioare, cabrat până-n tavan, învârtindu-se ca și cum ar deșuruba un bec.  Mai și nechează de-acolo, de sus, fluturând din coamă:

– Nhi-ha-ha! Nhi-ha-ha!

Apoi se îndepărtează la trap prin beznă urmat de o întreagă herghelie apăută de nu se știe unde. Apare însă și chelbosul Picasso, deja chel, fără celebra meșă căzută pe frunte, biciuind aerul cu o pensulă din păr din coadă de cal, schițând cu plesnituri iuți direct pe aer niște cai fioroși, cu gâturi zbârlite, capete holbate, împrumutându-le parcă propriile priviri arzătoare.

O herghelie de armăsari la fel de strălucitori ca și cel ce-și culcase nara pe umărul lui, armăsari rânjind apocaliptic, ieșiți direct din Guernica, cu coamele căzute peste ochi, sparg totul în cale cu pieptul, cu copitele, cu boturile. Mușcă din busturile prăfuite. Rup portrete cu dinții lor mari de cai, rup rafturi grele de cărți, panouri, citate celebre, mape burdușite, colecții de ziare.

Îngrozit de prăpădul ce se propagă chiar sub ochii lui prin imensul depozit al Galeriei Oamenilor Iluștri, totuși nu poate să nu simtă durerea din fluierul piciorului. Fluierul piciorului îi fluieră până între urechi de durere. Așa că se apleacă, apucă sertarul și-i gata să-l arunce în urma hergheliei ce se îndepărtează, dar își dă seama că asta ar însemna să își piardă cu totul stăpânirea de sine. În plus, ar mai pierde ceva foarte important, ceva de-ale gurii. Fiindcă aude în sertar rostogolirea câtorva mere. Iar merele, ce vină au? De ce să le arunce? Așază un măr în palmă. Îl pipăie, apoi se calmează rotindu-l de codiță fără să-l vadă în întuneric, simțindu-i însă turațiile.

Și chiar dacă știe prea bine că masa peste care se prăbușise cu cap cu tot și adormise în deplină nesimțire e o masă celebră, acest detaliu nu-l împiedică să-și salte americănește picioarele pe ea, chiar pe locul unde i-a stat adineaori capul.

Și continuă să facă din măr un titirez. Iar când se plictisește, îi smulge mărului codița, mușcă cu toată dantura fructul amețit de turații. Își aude mușcătura rupând din carnea mărului. Simte cu toată puterea fălcilor răcoarea din interiorul mărului. Își simte dinții strivind cotorul cu semințe ce-i lunecă pe după gingii și îl ia frica de propria mușcătură. Simte în savoarea ei o altă mușcătură, mult mai distrugătoare decât mușcătura de cal. Parcă ar mușca maxilarele morții. Îl vede pe Picasso, încă pletos, lângă „Femeia cu nas mare” și i se pare că marele maestru ar mușca din nasul acela cum mușcă el acum din măr. Apoi își vede propriile maxilare dezgolite în întuneric, imitând un rânjet de cal deasupra unei femei cu nas mare. Nu, el nu îndrăznește s-o muște de nas.

Deodată își dă seama că întunericul nu-i deloc boreal. Întunericul e atât de negru, încât ar putea scrie cu degetul pe el ca pe untură. O untură  neagră, întărită de răceala coșmarului. Dacă nu cumva chiar de răceala morții. Culoarea neagră, văzută acum cu ochi larg deschiși în întuneric, arată și mai neagră. El se simte de parcă ar fi strâns înfășurat într-o pânză umedă și rece, dacă nu cumva în fâșii lucioase de cauciuc grele de mătasea broaștei. Își zice că fără o luminiță, oricât de slabă, întunericul l-ar preface într-o plămadă bolborositoare.

Și brusc își amintește de ceva. Își pipăie buzunarele. În plus, aproape că își distruge pantalonii răscolind prin adâncul buzunarelor. Dar la ce cazne își supune geaca! O geacă din piele grea, o adevărată piele blindată de armăsar bătrân, cusută parcă direct pe pielea lui, făcându-l să se regăsească în tremurul cărnii lui Pablo cel tânăr în fața apariției taurului în arenă.

– Nu, nu se poate! aproape că strigă în bezna depozitului. Unde mi-i mobilul?

Și speră să-l găsească printre mapele de pe masă. Sau pe sub masă. Se întinde cât poate, bâjbâie cu disperarea cuiva care iese la mal dintr-o bulboană. Și negăsind nimic pe masă, lunecă sub masă. Aici își găsește căciula. Își găsește și geanta. Își trage căciula pe cap până o simte pliată perfect pe forma craniului. Începe a scotoci prin geantă. Își caută animăluțul lui vesel, telefonul lui cu carapace vibrantă! Are nevoie ca de aer de lumina lui albăstruie. Abia așteaptă să-i atingă luciul de pește lunecos.

Însă tot răscolind prin geantă, singurul luciu care îi lunecă printre degete e sticluța de Brendy. Da, e binevenită și ea. Suge din sticluță doar atât cât să-și amorțească gingiile, apoi se întreabă dacă e cazul să facă o tragedie din faptul că l-au încuiat aici spre sfârșitul zilei, printre aceste îngrămădiri de vitrine știrbe, printre dulapuri mai mult sau mai puțin golite de sens, pe care însăși istoria pare să le fi scos din uz.

Dacă nu l-ar fi răpus somnul, ar fi auzit pași pe coridor. Sau ar fi auzit cheile răsucindu-se în ușa de metal. Ar fi reacționat la stingerea luminii și numaidecât s-ar fi repezit să bată în ușă pentru a se face auzit pînă jos la parter. Dar, asta e! Abia luni vor reveni colegii la serviciu. Poate doar cu excepția lui Zgribulică de la capătul coridorului, după perete, „expert în holograme”, cum îi place să se prezinte după ce a publicat câteva studii despre originea hologramei ca element de bază al materiei, teoretizând și în jurul lentilelor ochelarilor de cal care cică or fi dat naștere cubismului înainte de-al fi descoperit Picasso și chiar Braque.

Își amintește că undeva dincolo de capătul mesei sunt două lăzi. Mai sunt și câțiva saci cu obiectele personale ale celui care se simțea stăpân la masa aceasta, un fan discret al marelui maestru de la Paris. Își mai amintește că a mai avut cândva norocul să râmână singur aici, însă având toate luminile aprinse, și a putut răscoli mai atent printre lucrurile depozitate. Și chiar dacă n-a găsit ceea ce căuta, dăduse în schimb într-o ladă de o lumânare de parafină lungă de-un metru, înfășurată în panglici și având lipită la bază inscripția: „Lumânare de la ceremonia de căsătorie”.

Surâde. Ce-ar însemna reaprinderea aici, în această beznă, a unei lumânări care a pâlpâit cândva în intimitatea din noaptea nunții? Se gândește mai ales la partea finală a ceremoniei, la dezbrăcatul miresei, când lumânarea o fi pâlpâit ca nebuna, nerăbdătoare să se consume. În fine, își amintește cu exactitate unde se află acum respectiva lumânare.

O și găsește. Și o ridică cu ambele mâini, imaginându-și totodată cât de caraghios o fi arătând deasupra unei lăzi din scânduri ce sună a coșciug în timp ce lumânarea se clatină asemeni unui toiag greoi, parafina ei uleioasă obligându-l să o strângă la piept ca să nu-i lunece cumva din mâini. Își zice că nu-i rămâne decât să caute niște chibrituri. Revine cu pași târșiiți la masa pe care dormise în beznă totală, culcă lumânarea pe suprafața lăcuită înțelegând că nu are rost să o sprijine pe verticală, cât încă nu are cu ce să o aprindă.

Surâde din nou gândindu-se la situația lui de acum. Afară ninge cu rafale tăioase printre felinarele terasei, el văzând toate astea de undeva de foarte sus, având dedesubt masiva clădire a Galeriei Oamenilor Iluștri îngropată sub suluri mișcătoare de zăpadă și în al cărei depozit ferecat în întuneric, parcă nu el, ci un cu totul altul bâjbâie prin întuneric căutând o luminiță. Tot de acolo, din cerul iernatic, vede cum se zbat jos coamele pletoase ale unor cai ieșiți din pereții Galeriei și care se pierd odată cu spulberul alb pe străzile troenite ale Chișinăului.

Enervat, se răsucește aiurea prin beznă și împinge cu cotul o coloană de ghips iar deasupra lui trosnește ceva, hodorogesc niște polițe și un zgomot de sticlă spartă curge peste el. Așchii ascuțite îi ciupesc geaca de piele. Iar la prima încercare de-a se mișca, îi scrâșnesc sub tălpi straturi de cioburi de sticlă. Le simte pe cimentul dușumelei ca pe dințișorii unor bestii foșgăitoare. Face un pas în urmă, prea brusc probabil, și împinge – asta îi mai lipsea! – un dulap care scârțâie și se clatină, iar în clipa următoare îi cade peste piept ceva dur și mătăsos, de neînțeles ca formă.

Prinde în brațe, așa orbește, un abajur. Îl văzuse de mai multe ori sus, pe dulap, când trecuse pe aici cu toate becurile aprinse. Întâmplarea îl amuză. Dar îi și dă de gândit. E ciudat să te pomenești în atâta beznă cu un abajur în brațe, nu? Și asta după ce că așezase pe masă cogemite lumânare. Cu asemenea obiecte de iluminat la îndemână, ce mai! e altă viață. Înaintează cu și mai multă băgare de seamă înapoi până la masă, așază cu grijă abajurul, dându-și seama că e destul de voluminos, nu-l poate cuprinde nici cu ambele mâini.

Oricum, își dă seama că lucrurile încep a se aranja cu de la sine putere într-o ordine cât se poate de firească. Se lasă cu multă grijă în jilțul maestrului, în același jilț în care maestrul a răsfoit, cu siguranță, o mulțime de albume, cărți de memorii, buclete, articole și alte cele despre creația și viața lui Picasso. Însă are sentimentul că toate căutările lui de până acum, în fugă, hoțește, l-au îndepărtat, în loc să-l apropie de ceea ce caută. Totuși, în ciuda întunericului, acum înțelege mai bine cum stau lucrurile. Vede totul chiar cu ochii celui ce își petrecea nopțile în acest jilț, la această masă, lângă bolta mătăsoasă a acestui abajur, în fața mapelor ce i-au aparținut și cărora li s-au alăturat lumânarea și abajurul.

Întinde mâna pe suprafața mesei… Presimte că ar putea atinge ceva important. Dar în cele din urmă nu atinge decât cercul metalic ce încorsetează la bază suportul abajurului. O, dar poate că cercul acesta e tocmai ceea ce căutase până acum. Bâjbâie și în jurul piciorului de os, caută vreun întrerupător, un țâmburuc ceva, de la care să poată aprinde lumina. Bâjbâie atent poalele abajurului, pipăie rotunjimea părții de sus. Bagă mâna în interior să dea de vreun bec sau doar de filetul în care cândva o fi fost înșurubat un bec.

Însă abajurul e total gol pe dinăuntru. Așadar, de unde lumină?
Nu găsește nici firul care ar putea duce spre priză. Dacă în general ar fi cu putință să existe vreo priză în atâta întuneric. Sau niște chibrituri. Că de-ar avea chibrituri ar face ca lumânarea să ardă chiar în interiorul abajurului. Ce idee grozavă! Ar avea pe masă în fața lui o lumânare cu abajur. Și lumina ei ar face să se împrăștie dracului coșmarul acestei holograme în care s-a pomenit prins prin dibăcia păianjenului-hologramist de la capătul coridorului, după peretele de la spatele lui. Îl și vede acolo pe Zgribulică jubilând de fericire că i-a reușit să-l facă să treacă prin toate astea.  

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment