Nu e o chestie emoțională. Nu e din cauză că tocmai m-am uitat la documentarul „Colectiv” și că am văzut niște lucruri care m-au oripilat încă o dată. Sunt un tip emoțional, ca drept dovadă la final pur și simplu n-am mai putut să vorbesc, fiindcă aveam vocea gâtuită. Dar o aveam, cred, mai mult din cauza indignării, a imposibilității de a înțelege.

Nu, este din cauza a ce trăim în momentul de față. Solidaritatea lipsește sau se află la un nivel destul de redus, chiar dacă între scriitori există suficiente mesaje care m-ar putea face să cred contrariul. Dar nu este vorba despre solidaritatea de grup – trecând peste toate diferențele, ea există totuși în momente dificile – ci despre ceea ce ar trebui să aibă o formulă distinctă: grija statului față de artiști și față de cultură în general, măcar în perioade de restriște.

De ceva vreme trăiesc datorită generozității și empatiei unor oameni cărora n-am să obosesc niciodată să le mulțumesc. Fără ei mi-ar fi mult mai greu decât îmi este deja. De aproape patru ani mi-am dedicat viața exclusiv literaturii și am realizat, cred, mai multe lucruri în acest interval decât aș fi făcut-o în zece ani cu serviciu normal. Am prins, într-un fel, ultimul tren. Dacă nu o făceam în 2016, nu s-ar mai fi întâmplat niciodată.

Din iunie 2018 am acest site, pe care l-am pornit de la zero și care a ajuns în acest punct. Îl știți, îl vedeți poate zi de zi. Sunt ceea ce se cheamă un freelancer, deși termenul îmi este întru câtva străin. Știu că v-ați aștepta ca acum să urmeze o listă cu neîmpliniri, cu nemulțumiri, cu cereri, cu lamentări. N-am să cad în capcana asta. Despre altceva vreau să scriu acum.

Văd, ca mulți dintre voi, la ce a dus criza prin care trecem. Mă uit tot timpul în jur și văd colegi, prieteni, oameni la care țin și pe care-i cunosc, loviți în plex de această criză. Și mă întreb, așa cum poate se întreabă și ei, cum ne vom descurca, ce e de făcut. Se pare că nu prea există decât soluția strângerii (din nou) a unei curele care nu mai poate fi strânsă. Am intrat în faza în care începem să suferim de inaniție culturală.

Sentimentul că suntem abandonați de un stat căruia nu i-a păsat aproape niciodată de cultură (în afară de banii irosiți pe festivaluri literare stupide și pe fantasmagoriile Gabrielei Firea, care confundă cultura cu populismul obscen) este atât de puternic încât se pare că singura soluție este să demobilizăm în masă și să ne recunoaștem învinși într-un război pe care nu aveam cum să-l câștigăm oricum. Războiul tacit cu un stat nepăsător și cinic, suficient de autosuficient încât să considere cultura un fel de second-hand al existenței.

Nu știu ce să le spun celor care au fost, sunt și vor fi în fruntea acestui stat falimentar și corupt. Sunt prea mic ca să am puterea să le transmit un mesaj care să penetreze cu adevărat zidul de indiferență pus între noi și acești kulturnici politici care confundă cultura cu tona de grâu la hectar. Nu e vorba numai de mine aici: este vorba de acele IMM-uri care includ și micile edituri, afaceri considerate probabil mărunte, irelevante pentru o clasă politică și așa suficient de incultă încât să ne aducă în față un ministru al culturii care abia se chinuiește să citească de pe o foaie scrisă probabil de un consilier.

Un ministru al culturii care cunoaște cu adevărat problemele n-ar trebui să vorbească de pe o foaie, nici măcar atunci când este vorba despre statistici. Ministrul culturii nici măcar n-a vorbit zilele astea (dacă a făcut-o, eu nu l-am auzit – ultima dat l-am văzut cu ocazia scandalului Brâncuși), lucru cu atât mai grav cu cât există, așa cum spuneam, oameni care au fost loviți grav, care-și pot pierde nu numai micile afaceri, dar care-și pot pierde inclusiv și bruma de încredere care-i mai ținea pe linia de plutire.

Nu știu exact care e situația freelancerilor, fie că vorbim de scriitori, jurnaliști, traducători sau artiști pur și simplu. Poate că unii o duc bine, habar n-am. Mă bucur pentru ei. E cert însă că majoritatea se află la marginea prăpastiei. Mulți nu vor mai avea din ce să trăiască dacă această criză se prelungește. Nimeni nu se gândește la ei. Nimeni. Nimeni de la guvern nu a spus nimic despre asta. Absolut nimeni.

Sigur, nu cultura e prioritară în vremuri precum cele pe care le trăim acum. Avem nevoie de personal medical, de mijloace sanitare, de spitale și așa mai departe. Mă îndoiesc că le avem și pe-astea, în ciuda asigurărilor pe care le tot primim de la prim-ministrul Ludovic Orban. Așa s-a întâmplat și după Colectiv: oamenii au primit asigurări că totul e sub control, iar rezultatele se cunosc.

Stimați guvernanți, v-ați întrebat vreodată care este moștenirea cea mai de preț a unei națiuni puternice? Când mergeți în vacanțele voastre extravagante în țări precum Franța, Italia, Germania, Franța și așa mai departe, ce vizitați întâi de toate? Cum se numesc obiectivele turistice pe care vreți să le vedeți? Cui i se datorează existența Muzeului Luvru sau a unui oraș fabulos cum este Florența?

Dacă sunteți analfabeți funcțional, am să încerc eu să vă dau un răspuns: artiștilor, domnilor, artiștilor despre care ideile voastre sulfuroase sunt bazate probabil pe convingerea că ori au apărut din neant, ori sunt produsul unor civilizații extraterestre. Marile opere din muzee sau din biblioteci se datorează artiștilor, iar ceea ce au lăsat ei în urmă constituie moștenirea de neprețuit lăsată patrimoniului universal, pentru prezervarea cărora mulți oameni, tot la vremuri de restriște, cum ar fi războiul, au mers până la sacrificiul suprem.

Cultura română, așa pretins mică, este încă una vie. O știu, fiindcă am fost de multe ori, în calitate de reporter, la „firul ierbii”, cum se spune, și am avut ocazia fericită să îi iau pulsul așa cum voi, (ne)stimați politicieni nu o veți face niciodată. Faptul că voi îi abandonați pe artiști este abominabil, este, la limită, inuman. Cultura română, domnilor, nu este una mică, ci una eroică. Sunt scriitori care trăiesc de pe o zi pe alta. Dacă intru și eu în categoria asta, atunci sunt mândru să spun că și eu mă aflu în aceeași situație.

Dar nu e vorba numai de scriitori. Este vorba de traducători, de jurnaliști independenți, de librari, de pictori, sculptori și mai numiți voi câte alte categorii mai există. Acești oameni nu vor pensii speciale, așa cum voi v-ați dat între voi până când n-ați mai putut, sau alt gen de privilegii. Acești oameni vor să supraviețuiască măcar ca până acum. Prin indiferența voastră, ne condamnați pur și simplu la inaniție.

Apropos, până și un scriitor trebuie să mănânce și să se șteargă la fund. Ideea este că mulți nu vor mai avea, probabil, bani nici măcar să-și cumpere hârtie igienică. Ar fi și inutil, de altfel, fiindcă – și aici preiau o idee a lui Kierkegaard, care nu e fundaș în naționala Danemarcei – dacă n-ai cu ce umple sacul, nici nu îl poți deșerta. Iar în condițiile astea hârtia igienică, oricum un obiect devenit de lux, devine inutil. Sau poate că nu, fiindcă vă rămâne vouă mai multă, ca să vă ștergeți la gură de rahatul pe care îl deversați în fiecare zi unui popor naiv și, în consecință, prea ușor de păcălit.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.