Gabriel Cărtărescu, fiul scriitorilor Mircea Cărtărescu și Ioana Nicolaie, s-a născut în 2003, în București, și este student la Facultatea de Limbi Străine. E pasionat de electronice vechi, de muzică și de… cafea. A debutat în 2020, cu poezie, pe O mie de semne. În 2018, a câștigat locul III la concursul național de eseuri scrise de liceeni, inițiat de Dilema Veche. Câțiva ani a avut rubrică permanentă în revista Ordinul povestitorilor. A fost inclus în trei dintre antologiile scoase de Editura Arthur, în urma câștigării repetate a concursului național „Locuiește în poveste”. A publicat articole în Dilema Veche. A fost implicat în proiectul secret Robert Ersten. Face parte din grupul de scriere creativă Liternauții. Este prezent în antologia „Generația O Mie de Semne”, Casa de pariuri literare, 2022.
„mâine o să fiu fericit”, volumul de debut lui Gabriel Cărtărescu, apărut la Editura Charmides, a fost lansat în ianuarie 2023.
Predestinare? Sau dorința de evadare departe de moştenirea de familie şi în acelaşi timp de a demonstra, într-o manieră provocatoare, tipică adolescenţilor, capacitatea de a crea ceva numai al lui, în stil diferit, independent de eventualele influenţe familiale? Oricum ar sta lucrurile din această perspectivă, volumul de poezie al lui Gabriel Cărtărescu reprezintă un suflu proaspăt în poezia română contemporană.
Aflat încă în căutarea unui drum propriu şi a descoperirii amprentei personale, Gabriel Cărtărescu scrie o poezie eclectică, pe alocuri (voit?) naivă, fluctuând între euforie, emancipare şi o tristeţe metafizică blagiană ori angoasa morţii. Startul este unul hotărât, poemul 10/100 fiind un adevărat poem programatic care ilustrează o puternică dorinţă de eliberare de convenţii şi uniformizare, poem prin care autorul își revendică un spaţiu propriu pe marea scenă a existenţei. Şi a poeziei: „cândva am dat peste o minte superbă/ care nu părea să aibă/ o placă de rețea/ nu avea nici o mufă în ceafă/ nici o antenă ascunsă prin păr/ dar mi-a spus niște lucruri/ pe care nu le mai auzisem de la alții// au trecut câțiva ani de atunci/ și încă mă gândesc/ oare duc undeva cablurile acestea?/ oare chiar vin ideile de-a lungul lor?/ sau e cerul plin de servere abandonate/ servere goale/ lăsate acolo de cine știe când// poate într-o zi o să am curajul/ să mă întind/ și să-mi tai firele” Se poate remarca şi o oarecare mefienţă în tehnologie, poetul chestionând însăşi esenţa (ce este dincolo de ea?) şi utilitatea acesteia.
Unele dintre poeme dau sentimentul unui fals om matur. Gabriel Cărtărescu încearcă o depăşire a sinelui real, demonstrând o maturitate artificială, o atitudine a cuiva care a văzut totul şi acum contemplă lumea cu detaşare („privitor ca la teatru”, ca-n Glossa eminesciană) decelabilă în versuri precum: „și-mi zic că viața e un viciu/ odată ce exiști, consumi, și consumi și alte vieți,/ orice fel de vieți,/ până ai consumat atât de mult încât vei muri// reducerea existenței la ceva ce consumă,/ ceva ce-ar vrea să consume/ și-ar consuma până la sfârșitul timpurilor/ și mai departe (Uneori). Aceeaşi sobrietate o regăsim şi-n poemul Liber arbitru sau Strâmb.
Însă aceste contemplări filosofico-existenţiale nu reprezintă regula, autorul preferând totuşi ludicul la nivelul versificaţiei (Frunză verde: „Frunză verde, doi scheleţi/se iubesc pe sub nămeţi/el îi zice că-i frumoasă/ea îi spune că-i osoasă/ea îi zice că-i frumos/numai că-i lipseşte-un os.), al lexicului sau al subiectului (de exemplu în Story sau Wow: „Wow, un caiet în formă de gogoaşă/nu-mi vine să cred/gogoaşa hexagonală caiet/acum este o realitate/ce frumos e! (…) yooooy, nu cred, are şi gust de gogoaşă/şi de celuloză/şi/mă rog, pa!”), jonglând între realitate şi lumile în două şi trei dimmensiuni, create de o imaginație prolifică.
Autoironia şi sarcasmul îi sunt de asemenea cunoscute poetului, care într-o poezie intitulată Şuruburi, ne înfăţişează o lume secătuită de substanţă, formată parcă numai din suprafaţă: „voi continua să fiu ipocrit/ până se va termina totul/ și-am să-mi imaginez tulpinile/ șuruburilor din jurul meu/apropo, există și cuie/ pe care nu le vei vedea/ niciodată”.
„Uneori am senzația că oamenii nu există/ vorbesc cu ei ca și cum aș vorbi cu un perete/ mă uit la ei și îi văd atât de setați pe un scop/ încât uită de sine/ se lasă pe seama automatului (…) atunci însă există dragostea” (17) Dragostea ca singură şi sigură salvare, balsam vindecător al existenţei tehnologizate, dezumaniza(n)te. Aceasta pare să fie cheia de boltă a supravieţuirii noastre şi scut împotriva alienării de noi înşine. Este o idee care traversează ca un fir roşu majoritatea poemelor din volumul mâine o să fiu fericit. Poate că asemeni lui Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni, Gabriel Cărtărescu a ajuns la concluzia că dacă dragoste nu e, nimic nu e.
Gabriel Cărtărescu, un tânăr poet aflat între sentimente contradictorii, meditând la marile întrebări existențiale, cărora încearcă să le dea răspunsuri poetice, versuri care glisează între naivitate și un spirit lucid tăios, simplitate și profunzime. În tot acest construct de întrebări, frământări, ludic, (auto)ironie, cititorul este şi el inclus, ba chiar interpelat, aşa cum vedem în textul intitulat Îmi vine mie ceva?: Cititorul nu e deloc menajat, ba, dimpotrivă, îmboldit să reacționeze: „explică-mi, te rog frumos,/ spune-mi, cititorule,/ când citești, unde se duce scrisul,/ unde se duc paginile/”, versuri în care poetul îşi pune şi ne pune nouă, cititorilor, problema, aş zice ultimă: condiţia scriitorului, a scrisului şi implicit a posterităţii lor. Rânduri de o maturitate impresionantă!
În pofida câtorva naivităţi de natură stilistică, scuzabile unui poet aflat la început de drum, Gabriel Cărtărescu a răspuns admirabil așteptărilor, câștigându-și un loc bine meritat printre scriitori, prin felul original de a scrie poezia şi de a gândi lumea.
„Astăzi/ m-am trezit puțin diferit// ieri nu eram chiar așa/ ca acum// mâine o să fiu fericit”, conchide Gabriel Cărtărescu.
Bogdana Tcaciuc este studentă la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii Ştefan cel Mare Suceava (USV).
