În spirit sărbătoresc se desfășoară pregătirile de înmormântare din poemul curgător al lui Nicolae Tzone, Înmormântările. Se creează astfel o atmosferă alertă ce îmbină insolitul de factură fabuloasă cu întâmplările desprinse dintr-un real tragic, în fond, dar nu și în esență. Vom întâlni acele rituri de trecere despre care vorbea Arnold van Gennep,  proiectate în poemul de față într-o frescă fantasmatică a faptelor nelipsite însă de forța unei sensibilități și a unei spontaneități joculare.

În cadrul unui scenariu teatral ce amintește în mare parte de universul poeziei lui Nichita Danilov sau Nicolae Popa, întâlnim o alegorie cu destule accente butaforice, unde relațiile dintre semeni sau atmosfera oficierii unor rituri de înmormântare sunt încărcate de o energie și de un filon himeric al interferenței dintre fabulos și mundan. În primul rând, după un ceremonial prestabilit, personajul narator, înecat în apa Dunării, se va dedubla, desfășurându-se pe două planuri/voci. Vom întâlni vocea interioară a unui mort frumos, prezent la romantici, dar și pe cea a sufletului care a părăsit lumea și care, de la o înălțime celestă, ia parte la propria înmormântare. Prima voce ne dezvăluie faptul că, prin îndepărtarea urmelor acvatice de pe trupul fără viață, a fost scos la iveală, de fapt, un trup nou, transfigurat, integrat într-o ordine inefabilă, mai presus de fire: ,,m-au spălat/ de nisip/ și de frunze/ m-au șters/ cu un cearșaf/ alb/ încet/ foarte încet/ peste/ trup/ în urechi/ îmi crescuseră/ alge/ din buzele/ mele/ foarte frumoase/ pe când/ respiram încă/ atârna/ un mănunchi/ de licheni/ în orbitele/ ochilor/ străluceau/ perle/ de/ nămol/ nu mă plângea/ nimeni/ eram/ mai degrabă/ trist decât/ mort”.

Imediat, se face trecerea într-un plan ceresc, cartografiat în aceeași cheie butaforică, unde, într-o ambianță spectaculară, lipsită de gravitatea sau solemnitatea filonului religios, are loc apropierea dintre Dumnezeu și sufletul celui mort, sprijinit de un cui cioplit dintr-un lemn de corcoduș, de unde cei doi pot privi și lua parte la pregătirile funerare: ,,din locul/ de unde/ priveam/ cum sunt/ pregătit/ pentru/ înmormântare/ atârnam / cel ce mai rămăsesem din mine / agațăt/ de un nor/ deasupra/ pământului/ dumnezeu/ bătuse/ în el/ un cui/ de lemn/ pe care-l/ cioplise/ din corcodușul/ din curte/ mă țineam/ strâns/ cu mâinile/ mele/ de dinainte/ de a muri/ de acest/ cui/ înfipt/ de dumnezeu/ în cer.” Dincolo de nota sensibilă a unei Divinități umanizate, se resimte o atmosferă a deturnării unor semnificații grave, în ideea în care, în lipsa unei Judecăți de Apoi, sufletul rămâne de data aceasta suspendat între cer și pământ, între temporal și atemporal, blocat cumva între aceste contrarii, în ipostaza celui care nu și-a încheiat încă toate socotelile lumești. Pare distanțat oarecum față de toți cei dragi, de aici provenind și tristețea mortuară care conferă trupului o noblețe statuară. Chiar dacă dumnezeu apare scris cu litere mici, acest lucru nu ar trebui să ne ducă neapărat cu gândul la o notă desacralizantă, deoarece Acesta are în text rolul unui mistagog din basme sau din credințele vechilor greci, tocmai pentru faptul că îl inițiază pe cel defunct în misterele văzute sau nevăzute ale existenței mundane, îi dezvăluie acea latură inefabilă sau jovială a morții. Cu toate acestea privitorul, încă apropiat de cele telurice, pare gata oricând să se reîntoarcă, să își reia rosturile, dar și sensibilitățile: ,,de acolo/ de pe norul/ de sus/ mă uitam/ cum/ întorceau/ de pe o/ parte/ pe alta/ umerii/ mei/ triști/ și fruntea/ mea/ tristă/  nu mă miram/ că nimeni/ nu mă/ plângea/ mai degrabă/ eram/ bucuros/ că nu mă/ plângea/ nimeni”.

            Într-un cadru de serenitate epicureică, simțurile, încă vii, dezvăluie o lume epurată de orice iz tragic, împlinită într-un univers al comuniunii dintre om și acvatic,  transfigurat prin melos: ,,cât de cristalin/ doamne/ dumnezeule/ răsună/ missa/ solemnis/ aici/ și acum/ pe norul/ de deasupra/ sicriului/ în care/ m-au așezat/ de o jumătate/ de oră/ dacă nu/ chiar de un/ ceas/ aud/ peștii mei/ frați/ de sub/ dunăre/ spunând/ îndrăgostiți/ în cor/ unii către alții/ te iubesc.”

Plecarea cortegiului de acasă spre cimitir, în tradiția populară echivalează cu acele popasuri (Simion Florea Marian) care dezvăluie vămile din cealaltă lume. În poem, popasurile acestea reprezintă prilejuri de a scoate în evidență situații care se împart între jovialitate, uneori chiar hilaritate, atenuată în spirit ușor reflexiv/meditativ, și o pragmatică a gesturilor de pregătire a celui decedat, de plecare a cortegiului spre cimitir, însă cumva în spiritul unei competiții între cei șapte, cei mai frumoși sau perfecți dintre morți: ,,niciodată/ nu a fost/ atât/ de greu/ de ales/ era mai ușor/ când era/ de optat/ numai/ între doi/ morți/ sau între/ trei/ morți/ chiar și/ între/ patru/ morți/ dar să alegi/ între șapte/ morți/ înșirați/ în șapte/ sicrie/ lipite/ unul/ de celălalt/ nu mai/ e/ chiar atât/ de/ ușor/ se cerea/ vigilență/ maximă”.

Tristețea este atenuată, tabloul tragic este redesenat conform unor criterii spectaculare, care conferă atmosferei sumbre culoare și pitoresc; întâlnim, de asemenea, și o dinamică vivace, în măsura în care spiritul pantagruelic al unei dezlănțuiri dionisiace de petrecere și ospăț se manifestă atunci când mortul declarat câștigător este chiar poetul înecat în apele Dunării: ,,și a început/ convoiul/ de oameni/ să se pună-n/ mișcare/ coșurile/ de/ răchită/ ponceau/ de la/ pietrele/ bulgării/ și fructele/ aruncate/ de-a valma/ în ele/ și încet/ încet/ se/ umplea/ până/ la vârf/ greu/ foarte/ foarte/ greu/ de aflat/ mortul/ câștigător/ numai/ cu privirea”. Însă, curios, sufletul nedesprins complet de cele lumești, manifestând și o curiozitate nativă, întreabă: ,,cine/ doamne/ întreb/ din norul/ de sus/ cine/ va/ câștiga/ cine va fi/ mortul/ morților/ se numără/ de zor/ pietre/ țărână/ și fructele/ azvârlite/ pe dușumeaua/ bisericii/ tu vei/ câștiga/ îmi răspunde/ dumnezeu.”

Demitizată, moartea realizează acea trecere de la sumbrul existenței la epifania spectaculară a vieții care își învinge sfârșitul… printr-un surâs de arlechin.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.