Mă gândesc de ceva vreme să scriu un fel de jurnal la miezul nopții. Dacă tot nu pot să dorm la ora asta și dacă timpul ăsta s-ar duce oricum pe vreun film oarecare sau pe vreo lectură făcută cu ochii pe jumătate închiși din cauza oboselii, mai bine ar fi să-l fructific scriind ceva, orice-mi trece prin minte.

Dar despre ce scriem când nu avem nimic de scris sau despre ce să scriem când nu suntem inspirați? Răspunsul logic, trecând de la trimiterea la Carver la un celebru actor de stand-up comedy, ar fi: despre nimic. Da, dar poți să scrii despre nimic doar dacă ai un extraordinar talent sau dacă ești formidabil de inspirat.

Mie nu mi se întâmplă niciuna dintre chestiile astea. În consecință, am să scriu despre mediocritate. Există și un motiv și mă abțin cu greu să nu-l dezvălui. Dar să ne amintim înainte de toate de Horațiu și de acel îndemn din Ode, aurea mediocritas. Un îndemn la modestie și la cumpătare. Lucru de care uităm adesea.

Recent am avut un incident cu o doamnă care mi-a trimis câteva texte pentru „Poșta redacției”. Ofuscată că nu i le-am publicat – textele erau, o susțin în continuare, de nepublicat pe acest site – mi-a trimis mailuri isteroide și m-a bălăcărit pe facebook și cine mai știe pe unde.

Ba a mai și luat o opinie a lui Antonio Patraș, care afirmă despre producțiile lirice ale distinsei doamne, citez, că „regăsesc aceleași teme (copilăria, timpul, reveria, iubirea și prietenia), dar mereu altfel configurate, cu o simplitate tot mai profundă, ca în haiku; sentențiozitatea nu omoară însă emoția, care se ivește mereu proaspătă, anunțând parcă mereu o epifanie”, și mi-a aruncat-o ca pe un argument suprem că poezia domniei sale este una indubitabil valoroasă.

Într-un final, după ce i-am dat block pe facebook, fiindcă atacurile deveniseră mai deranjante decât bâzâitul unui țânțar, m-a afurisit tot via e-mail spunându-mi că sunt „un poet mediocru și fălos”. Că sunt un poet mediocru am recunoscut-o eu însumi de multe ori – chiar mă îngrozește de fiecare dată când îmi mai deschid accidental vreuna dintre cărțile publicate până acum – însă prezumția că aș fi fălos nu știu de unde a venit. În fine, passons.

 Ce nu înțelege doamna în cauză este că în speța respectivă nu era vorba despre mine sau despre poezia mea. Ar putea să dea cu cărțile mele de pământ cei mai distinși critici literari pe care îi are literatura română la această oră și tot n-ar conta în economia faptelor. Poezia mea este mediocră, eu sunt un poet mediocru și așa mai departe. Nu despre asta este vorba aici. Este vorba despre faptul că doamna scrie prost. Și aici totul ar trebui să se oprească. Orice discuție din acest punct încolo ar trebui să fie lovită de nulitate.

Mă frământă însă cu totul altceva, și aici m-am simțit cu adevărat jignit. Asta m-a și făcut să scriu rândurile de față. Doamna respectivă pretinde că nu i-am respectat dreptul de a scrie liber, de a pune pe hârtie orice prostioară pe care a visat-o între gătitul unei tocănițe și spălatul rufelor. În virtutea dreptului la exprimare liberă doamna pretinde să-i public pe www.omiedesemne.ro versuri după cum urmează:

„nu știi  nu știi
prietene

eu sunt un suflet bătrân de inorog
întemnițat într-un trup
ostenit

o
cum goneam amândoi spre niciunde ne fluturau
coamele
mai albe ca aripile de îngeri

acum îți aduc seară de seară un pahar
cu apă limpede
simți în el apogiaturi de vis
da bei picături din somnul treaz al paradisului

nu știi nu știi
prietene

sufletul meu adulmecă pentru tine în fiecare seară
tărâmul interzis”

Ei bine, dacă doamna respectivă afirmă că poezia pe care o scriu postmoderniștii este, citez, „patologică”, eu numesc acest tip de producție poetică „schizoidă”. Dacă parcurgeți cu atenție fiecare vers în parte din acest „poem”, este imposibil să nu vă dați seama de ce.

Cazul ăsta nu e singular. Observ de multă vreme în mediul virtual dezvoltarea unui adevărat fenomen. Toți nechemații, toate mediocritățile care îți flutură prin față diplome de pe la festivaluri sătești și poziții (neonorante pentru instituția în cauză) de membri ai Uniunii Scriitorilor din România, au pretenția să fie luați în seamă, să le satisfaci toate pretențiile.

E un asalt al mediocrității fără precedent. Probabil că acești scriitori închipuiți s-au inspirat din ceea ce se întâmplă în clasa politică aflată la guvernare. Dăncilismul a infectat și biata poezie. Barbariile lirice defecate au împuțit mediul virtual și nu numai. Observ că acești mediocri au pătruns în reviste literare altădată cu greutate, devenite acum un fel de sinecuri pentru reprezentanții conducătorilor de la centru.

E o mizerie pe care eu n-am s-o accept pe www.omiedesemne.ro Cine dorește să trimită poeme la „Poșta redacției” trebuie să ia în calcul și un eventual refuz. Nimeni nu mă poate soma să-i public expectorații lirice pline de metafore purulente și revolute. Nimeni nu mă poate obliga să fac altfel decât îmi dictează bunul simț. Am citit destulă poezie încât să pot face diferența între o flatulență lirică și un poem de calitate.

Firește că oricine este liber să scrie cum vrea. Nici dacă aș vrea nu aș putea împiedica pe cineva să o facă. De aceea tema atacată de doamna respectivă este jignitoare. Nu am cenzurat și nu voi cenzura pe nimeni, niciodată.

Numai că, dacă textele sunt proaste, le voi refuza mereu. Pe www.omiedesemne.ro este respectat dreptul la liberă exprimare întotdeauna, necondiționat. Am publicat aici texte cărora nu le-a fost modificată nicio virgulă. Cine însă nu face diferența între un text prost și unul bun, probabil nu are ce căuta aici.

Doamnelor și domnilor, puteți să veniți și cu patalama de la Nicolae Manolescu sau cu poemele printate pe foi cu antetul Uniunii Scriitorilor din România. Dacă sunt proaste, nu vor fi publicate pe www.omiedesemne.ro E un lucru spus limpede, clar, fără echivoc. Și, vorba preferată a lui Niki, a bon entendeur, salut!

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

2 Comments

  1. Răzvan Ventura Reply

    Tot respectul…Mi s-a întâmplat ceva oarecum asemănător atunci când am îndrăznit să nu fiu de acord cu un scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor, aflat în cercul lui Nicolae Manolescu. Persoana are talent, dar nu la nivelul pe care-l crede şi a fost “ofuscată” de o observaţie minoră – şi culmea, nu la adresa literaturii sale. De aici s-a pornit într-o avalanşă de afirmaţii la adresa mea, începând cu faptul că mă ocup de “scriitori extrem de nişaţi” (publicasem o carte despre Lautreamont şi Apollinaire) şi culminând cu momentul în care mi-a atras atenţia că a Domnia Sa a scris un roman unic în literatura română… A ajuns la înjurături – la propriu! Greu cu asemenea oameni…

    • Din păcate mai există și astfel de oameni, care sunt total încrezători în „forțele” lor literare, deși se întâmplă ca rezultatele să nu fie tocmai satisfăcătoare. Acești oameni, vorba lui Andrei Pleșu, au numai certitudini. Cuvântul „îndoială” nu există pentru ei, lucru nu tocmai bun când lucrezi cu o materie atât de proteică precum literatura.

Write A Comment