Scriu acest articol sub imperiul emoțiilor de tot felul pe care le am de fiecare dată când mă aflu în mijlocul unui târg de carte, fie că e Bookfest sau Gaudeamus. Trebuie să spun că, pentru cineva atât de pasionat de cărți, este imposibil să nu mă las pradă acestor emoții. În timp ce mă plimbam astăzi prin traficul de pe Bulevardele Rebreanu și I.L. Caragiale din Pavilionul B2 Romexpo, mă gândeam la ce se întâmpla acum 30 de ani în lumea cărții de la noi.

Există, firește, nostalgii și nostalgii. Poți fi nostalgic după anumite vremuri, chiar și așa, complicate, datorită faptului că atunci erai mai tânăr și puteai duce multe. Nu poți fi nostalgic însă după lucruri care ți-au otrăvit viața, asta apropo de faptul că nu mai departe de duminică avem alegeri prezidențiale, iar unul dintre candidați, retrograd prin vocație, va întruni un procent imposibil de gândit de voturi. Dar nu despre politică vreau să vorbesc aici.

Vreau să vă vorbesc despre faptul că înainte de 1989, mai precis în anii ’80, când lucram pe Brezoianu la tipografia Informația (în Palatul Universul), ieșeam din schimbul I pe la 13.30 și, dacă aveam bani, mă opream, în drumul către stația de metrou de la Universitate, la Librăria Mihai Eminescu. O știți, fiindcă există și acum, deși semnificativ redusă ca dimensiuni, pe bulevardul Elisabeta, colț cu strada Academiei.

Era scoasă o măsuță la intrarea de pe colț, în spatele căreia stătea o vânzătoare impenetrabilă și arogantă. În general nu prea puteai vedea ce cărți se află pe măsuță, deoarece era înconjurată în permanență de un meleu format din oameni de tot felul care ori erau interesați cu adevărat de cărți, ori erau dintre cei care le cumpărau și le revindeau la un preț mai mare. Eu aveam noroc, fiindcă sunt înalt și totuși puteam să întrevăd câte ceva. Dar nu se întâmpla asta de fiecare dată.

De cele mai multe ori coada înconjura clădirea și de termina undeva pe strada Edgar Quinet, cea din spatele Universității. Știai sau nu știai ce titluri se află pe măsuță, dacă voiai cărți te așezai la coadă și așteptai liniștit. E adevărat, coada la cărți era ceva mai civilizată decât cea la carne sau la ouă: hrana minții, oricum am privi lucrurile, era mai puțin importantă decât hrana pentru stomac.

În condițiile astea riscai două lucruri: era posibil, pe de o parte, să ajungi în față și să nu mai găsești nimic interesant, fiindcă până la tine toate cărțile bune se vânduseră. Pe de altă parte, mai era riscul, tot așa, să ajungi în față și să nu-ți placă nimic. Atunci efectiv cumpărai compulsiv, orice, din cauza frustrărilor acumulate în timpul petrecut la coadă. Una peste alta mai venea și decizia vânzătoarei-cerber, care peste cartea bună pe care o cumpărai îți mai băga pe gât, ca la restaurant când nu-ți dădeau băutură fără să comanzi ceva de mâncare, și alte două trei cărți nevandabile.

Așa stăteau lucrurile în minunata lume a ultimilor ani ai dictaturii. Privesc acum la Pavilionul B2, unde zilele astea se desfășoară Târgul Gaudeamus, ca la un rai al cărților. Să ai așa ceva era de neconceput înainte de 1989. Sincer, nici nu știam că e posibil sau că există în țările civilizate un loc de acest fel. Dacă ar fi să fac o comparație între coada de la Librăria Mihai Eminescu și spațiul deschis, fabulos, al Pavilionului B2, cu sutele de expozanți, cu volumele frumoase și la propriu, și la figurat, aș zice, forțând lucrurile tot înspre zona mistică, că este ca diferența dintre iad și rai.

Dacă, printr-un miracol, aș fi nimerit într-un asemenea loc pe vremea lui Ceaușescu, aș fi zis că visez și că mă aflu în biblioteca nesfârșită a lui Borges. Am plecat ieri și azi de la Gaudeamus cu multe sacoșe pline cu cărți datorită generozității editurilor Humanitas, Paralela 45, Casa de Editură Max Blecher, Cartier și Polirom. Apetitul meu insațiabil pentru cărți și-a primit porția de adrenalină livrescă și de drog textual, iar acum pare că s-a reechilibrat.

Pentru un om atât de pasionat de cărți ca mine totul pare un vis. Iadul dinainte a fost evacuat de raiul de la Gaudeamus și, chiar dacă cineva ar trebui să mă ciupească de mână ca să știu că nu visez, tot nu-mi vine să mă trezesc din visul ăsta atât de real încât am să cred, până la urmă, că se petrece aievea.

Sunt ca un copil care în vis are buzunarele doldora de mărunțiș pentru bomboane. Acel copil va fi întotdeauna dezamăgit când se va trezi dimineața și va constata că, de fapt, buzunarele-i sunt goale. Mâine dimineață, când mă voi trezi și voi vedea cărțile de la Gaudeamus în sufragerie, voi crede, în sfârșit, că e posibil ca visul să devină realitate. Voi avea, spre bucuria mea, buzunarele doldora de mărunțiș pentru dulciurile spirituale cele mai bune din lume.  

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment