Recenta carte de povestiri a poetei și prozatoarei Ștefania Mihalache, Gene dominante[1], a fost scrisă în cadrul rezidenței de creație Cărturești. Prin sondarea permanentă a memoriei sau a prezentului redat în tușe senzoriale și străbătut de o undă nostalgică de lirism, prozatoarea le propune cititorilor o carte a destinelor.
Gene care unesc…
Genele unesc personajele într-un destin comun, cu totul aparte. Cele câteva povești, destul de intense ca desfășurare evenimențială, ca relevanță a trăsăturilor dominante de caracter, vorbesc, în primul rând, despre transmiterea unui material genetic și amploarea sau adaptarea acestuia în funcție de vârste, interese sau sensibilități.
Personajele se întâlnesc pe același fond genetic, moștenit, în primul rând, pe cale biologică, iar, în al doilea rând, pe cale senzorială. Acestea se aseamănă, înainte de toate, prin modul în care simt, în care percep sau în care se raportează la lumea din jur. Fiecare gest, fiecare contur sau prezență devin elemente de-o importanță covârșitoare în procesul introspectiv, convingător redat.
Personajele se individualizează, cel mai bine, atunci când sunt surprinse în propria singurătate. Acolo trăiesc, își sondează propriile drame sau bucurii, la nivel afectiv, într-un ritm alert al narațiunii cinematice care aproape că șterge latura concretă a evenimentelor. Și lasă să transpară, tot mai mult, acel fond al simțirilor, al frământărilor, al necesității constante de raportare la celălalt, al nevoii de afecțiune și de securitate. Într-o astfel de atmosferă insolită, concretul vieții devine un decor al aparențelor limitate, o suprafață palidă a unor întâmplări adesea dure sau doar impregnate de cenușiul ultimilor ani comuniști.
Contraste
Coexistă două planuri narative, care, fie se desfășoară în paralel, fie, la un moment dat, se întrepătrund, subliniind complexitatea monografică a unor destine care și-au urmat capriciile, consecvențele sau inconsecvențele genelor. Vorbim de un plan al actualității, unde facem cunoștiință cu personaje precum Ileana, Mar, iubitul acesteia, Lidia și Cristi, părinții Ilenei, care trăiesc în mediul urban, prezentat, printr-o perspectivă prin care contrapunctează trecutul cu prezentul. Episoade de acum și de atunci apar alternativ sau se intersectează, în mod alert, dezvăluind o existență aparent banală, însă cât se poate de vie, de fermecătoare, datorită contrastelor senzoriale de care se lasă străbătută. Prin intermediul acestor episoade, în povestiri ca Downtown View, Concert sau Rufe de spălat, cunoaștem frânturi din existențele acestora, dispuse la distanțe semnificative de timp, urmate de drame conjugale, neînțelegeri în cupluri sau situații de-un comic absurd. Încercările de apropiere afectivă între fiică și mamă sau între mamă și tată sunt consumate, adesea, într-o atmosferă a incertitudinii și a încordării survenite, tot mai des, pe fondul unor neînțelegeri care planau de multă vreme, provocând fisuri pe suprafața unei seninătăți crispate.
Cuplul format din Ileana și Mar trece prin experiențe sau tensiuni care îi mențin pe cei doi îndrăgostiți la o temperatură constantă a apropierii sau a atașamentului comun. Cu toate acestea, cei doi se situează, prin gesturi sau comportamente, între răceală și empatie, între amuzament și nevoia de afecțiune. Nici între părinții Ilenei, Cristi și Lidia, lucrurile nu stau tocmai bine. Cei doi sunt două personalități diferite, care se ciocnesc în mod repetat. Între răceala calculată și blazarea lui Cristi, un dedicat al muncii într-o fabrică din anii comunismului, și fragilitatea Lidiei, atât corporală, cât și psihică, se cască, adesea, o prăpastie afectivă, tot mai accentuată.
Al doilea plan temporal, ne transpune în lumea copilăriei Ilenei, petrecute la bunica ei, doamna Craiu. Aceasta locuiește alături de fiica sa, doamna Craiu cea tânără, și de ginerele Titi, într-o casă mare, în care, zilnic, gesturile, tabieturile sau decorul fac parte dintr-un ceremonial domestic al simplității cu iz insolit. Vârstinca doamnă Craiu își dezvăluie un temperament cameleonic, care pendulează între fermitate și o sensibilitate aparte, între grija maternă atât față de fiică, dar și de nepoată, și urmele sau urmările unor atitudini de dârzenie sau de caracter aprig. Vecinele care vin la bârfe par niște caricaturi care animează universul, uneori crepuscular, al familiei Craiu. Fiecare dintre membrii acestei familii manifestă o personalitate puternică și vie, amintind, atât prin mediul în care viețuiesc, cât și prin savoarea anumitor comportamente sau fapte, de clanul Tulea din universul romanesc al lui George Călinescu sau de Gaițele lui Kirițescu.
O sensibilitate luminescentă
Cu toate acestea, fetița Ileana este într-o permanentă activitate de explorare și de atașare față de universul bunicii. Pretutindeni, obiectele sau dimensiunile locului au propriul lor limbaj, propria lor simțire. În povestirea Nu te uita în jos, urcarea pe acoperișul vecinului devine o experiență de inițiere în tainele naturii. Motivul pentru care dorește, cu atâta nerăbdare, să nu ia în considerare sfaturile celor adulți și să urce scara de fier, de care simte o atracție, de-a dreptul stranie, este culesul piersicile coapte din piersicul bogat, ale cărui crengi înconjurau toată curtea. Însă, înainte de toate, în cadrul unui ceremonial al inocenței au loc următoarele fapte care se consumă într-o ordine cronologică, ritualică: descoperirea unei piersici coapte sau desfacerea fructului și gustul dulce al sucului dezvăluit în lumina soarelui. Toate acestea sunt etape ale unei sensibilități luminescente, pe care fetița o proiectează asupra întregii naturi, transfigurând-o.
De asemenea, cele mai multe acțiuni se petrec parcă la intestițiile dintre real și imaginar, departe de stridența sau de cenușiul vieții zilnice. De aceea, fondul dur, chiar dramatic al existenței, nu are cum să o marcheze pe fetiță, căci aerul inefabil are și caracter protectiv, securizant. Pentru ea, lumea e un acvariu mai mic, aflat în interiorul marelui acvariu, iar între cele două comunică, în permanență, energii și esențe. Inocența unor gesturi sau fapte urmăresc, îndeaproape, periplul uimit al fetiței în calea descoperirii de noi granițe dintre lumii vizibilă și cea invizibilă.
În povestirea Pipote și căpșuni, în miezul verii, dimineața, se resimte o răcoare care pătrunde pretutindeni în jur, atenuând tensiunile, încordările, asperitățile de tot felul. Fetița explorează un spațiu al curții, schimbat, înconjurat sau învăluit de-o aură a calmității și a unei serenități atemporale. Forța imaginației, cu care ea este înzestrată din plin, va avea un efect cathartic asupra unei situații limită de viață. Pipotele aduse, în mod clandestin, de către doamna Craiu cea tânără, îi vor provoca Ilenei, repulsie, la început, și nici nu îi va veni să creadă că acestea pot fi gătite și mâncate. Însă, după ce doamna Craiu cea bătrână află că poliția urmează să vină la ei, aflând că organele fuseseră furate de la cantina în care Craiu cea tânără lucrează, bătrâna se baricadează cu fetița în casă, obligând-o să le mănânce repede, ca să nu fie găsite atunci când polițiștii vor apărea. Ileana își va imagina că pipotele gătite nu sunt altceva decât niște căpșuni gustoase, pe care le va mânca, ajutată și de simțul gustativ care îi va deveni părtaș de nădejde la redarea sau închipuirea gustului dulce.
Pentru Ileana, rugăciunea capătă, înainte de toate, dimensiunea unui act de candoare. Obligată de către bunica ei să se închine la Fecioara cu Pruncul din icoana de pe peretele camerei în care dormea, fetița va percepe, în mod aparte, dimensiunea inefabilă a prezenței divine. Dincolo de pictura icoanei, fecioara devine simbolul maternității absolute, care îi oferă Ilenei, curaj și protecție.
În textul Șarlatanul, o va găsi, fără să-și dea seama, moartă pe una dintre vecinele care tot veneau pe la ei, mare bârfitoare, dar și iubitoare de pisici. Universul nocturn, electrificat de prezența cameleonică a felinelor care populau încăperea îmbâcsită a bătrânei care zăcea fără suflare, are efect hipnotic și îi oferă fetiței parcă un suport protectiv, ferind-o de contactul cu atrocitatea morții.
De-a lungul povestirilor, o anumită jovialitate solară se întrepătrunde, constant, cu solemnitatea gravă a existențelor organizate în preajma unei dominanțe genetice, care nu anulează manifestarea acelui fond original, sensibil, contradictoriu adesea, al fiecărui personaj în parte.
[1] Ștefania Mihalache, Gene dominante, Humanitas, București, 2022.
