Alexandra Panc a mai avut o încercare de a publica pe „O Mie de Semne” anul trecut, însă atunci, din păcate, a picat testul de accedere pe site-ul nostru. Îi spuneam la momentul respectiv că există semne vizibile că poate evolua și că o mai așteptăm la rubrica „Poșta redacției”.

Alexandra a revenit de astă dată cu texte ceva mai convingătoare, care au o mai mare concizie și conțin mult mai mulți „germeni poetici” (ca să nu sar prea mult din schema verbală a vremurilor pe care le trăim) decât precedentele. Sigur că sunt și aici câteva „scame” destul de vizibile pe canvasul poemelor, însă credem că Alexandra are destul timp să-și dea seama unde se află și să facă în viitor o igienă mai eficientă a propriilor texte. Am considerat că publicarea pe „O Mie de Semne” este încurajatoare în acest sens.

Am făcut iarăși pe detectivul pe facebook și am văzut (sper să nu fi confundat persoana) că Alexandra este din Timișoara și că studiază Limba și Literatura Engleză-Italiană la Universitatea de Vest din Timișoara.

****

Te-am căutat într-o zi de vineri
și te-am aflat într-una de luni
când îmi beau cafeaua amară
și nu-mi șterg ochelarii
pentru că vreau să păstrez amintirea
unei ordini materializate în haos.

****

Simt cum pieptul mi se desface
și din el ies fluturii în haită.
Moliile existenței care împânzesc cerul
devenind un Dumnezeu răzvrătit,
posesor al Lunii care îmi caută
chipul îmbibat de ace
pentru a-i da culoare.

Prin picăturile de ploaie
te văd deformat,
dar perfect.
Cu simțurile înghețate
te admir precum
propria-mi Guernica.

Inspirând praful îngerilor
comit masacre
și totul pare un simplu
tablou complex
în care o Iudita
nu-l iubea pe Holofern.

Din lichidul amniotic al abandonului
au răsărit himere
care-ți poartă sufletul pe culmile
abisului
ca într-un tablou de Beksinski
din care îți rămâne un
Memento Mori.

Trăim într-un mediu crepuscular
cu inserții de acid lisergic,
în care liniștea e transpusă
prin strigăte mute și cuvintele
sunt gloanțele care instaurează panica.
Nu ne mai atingem, dezumanizare totală.
Picioarele sunt legate cu lanțuri
și noi doar halucinăm.

Am renunțat la Rai
din pur egoism.
Picioarele îmi zac
în cupa cu apă rece.
Pe Kafka s-a pus praful,
iar macrameul tronează pe Elcrom.
În cui stă pensionată uniforma tatei
și dracu știe când se va întoarce mama.
Până atunci, azi e duminică.

Dacă într-o secundă se trăiește viața
atunci vreau să dansez printre nuduri
pe muzica lui Bach.
Să simt vibrația prin tălpile goale
în timp ce trupul se lasă unduit
de o pală de vânt,
Iar chipul mi se scaldă
în soarele de august.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.