Oamenii vin, pleacă, se bucură când sunt publicați, cer feedback, dar să fie probabil musai pozitiv (dacă le spui că deocamdată poemele lor nu pot fi publicate pe www.omiedesemne.ro se supără și dau unlike sau pleacă trântind ușile), iar dacă e pozitiv e ok să fie public, în schimb, dacă e negativ, mai bine să fie în privat sau eventual deloc.
Suntem diferiți. Gândim diferit. Unii dintre voi, cei mai tineri, nu știu probabil că înainte, în revista România literară, la rubrica „Poșta redacției”, toate răspunsurile erau la vedere, fie ele negative sau pozitive. Nu am auzit ca Geo Dumitrescu, Darie Novăceanu sau Constanța Buzea să fi trimis frumos răspunsurile în privat, în plic, pe adresa andrisantului. Așa ceva era de domeniul absurdului.
Am înființat „Poșta redacției” potrivit aceluiași principiu. Feedbackurile, negative sau pozitive, sunt publice, pe site. Dacă asta afectează „naturelul simțitor” al unor poeți născuți geniali, e cu atât mai regretabil. Îmi pun întrebarea, firească în context: dacă sunteți atât de buni încât nu admiteți că textele voastre pot fi criticate, desființate sau pur și simplu aruncate la coș, ce mai căutați la „Poșta redacției”? Locul vostru este direct în numeroasele publicații culturale răspândite în toată țara, de la Tecuci la Turnu-Severin, via Bacău.
„Poșta redacției” de pe www.omiedesemne este un loc unde lucrurile se desfășoară la vedere. Dacă nu vă place acest lucru – deși e cumva ca la cenaclu, citești textele, iar cei din sală te laudă sau te critică, după caz – aveți libertatea de a vă adresa altor publicații de profil. Trebuie să aveți minima decență să respectați regulile (minore și de bun simț, cred eu) gazdei.
Una dintre reguli era să-mi trimiteți 3 până la 5 texte. Am, de pildă, cazul unui poet care mi-a trimis recent material cât pentru o carte, motivându-mi că „mi-e greu să aleg cinci poeme, neştiind pe care să vi le trimit mai întâi, aşa mi-am zis să vă trimit de fapt toată preselecţia, care e destul de numeroasă”. Oameni buni, dacă aveți cărți deja scrise, trimiteți-le editurilor de profil. Nu e loc aici pentru așa ceva.
O altă regulă era să trimiteți o poză pe lat, de cel puțin 800×600. E atât de greu să faceți chestia asta? Îi înțeleg pe cei care vor să-și păstreze anonimatul și care semnează cu pseudonim, dar măcar spuneți-mi și mie, ca să nu mai alerg pe internet după potcoave de cai morți. E pierdere de timp.
Ca să simplific lucrurile și ca să nu mai dau prilejul unor comentarii răutăcioase & mistificatoare, probabil că o să vă dau de acum încolo răspunsurile negative în privat. Se pare că „sunt vechi”, că am idei „depășite” și că un feedback pe site seamănă cu o expunere publică. Sensibilitățile s-au schimbat, ce e drept. Așa cum spuneam, pe vremuri răspunsurile se dădeau direct în revistă. Uneori erau atât de laconice încât nu mai încăpea loc de nuanțe.
Numele celor respinși erau precedate de un „Nu” sec, fără explicații. Dacă asta vă doriți, facă-se voia voastră. Nu-mi mai doresc ca impresiile mele asupra textelor celor respinși să fie catalogate drept „aroganțe”. Să fie sănătoși cei din generația mea câte astfel de „aroganțe” au primit din partea lui Geo Dumitrescu, Darie Novăceanu sau Constanța Buzea. Ideea e că nouă ne-au priit „aroganțele” lor – cel puțin celor care am crezut în scrisul nostru și am înțeles că pentru a scrie mai bine trebuie să citim mai mult decât scriem și să mai ascultăm din când în când și de „aroganțele” celor cu mai multă experiență.
Dar, așa cum spuneam, vremurile s-au schimbat, exigențele sunt altele, sensibilitățile au suferit modificări evidente, orgoliile (care au existat dintotdeauna) au căpătat dimensiuni surprinzătoare chiar și pentru mine, care sunt un orgolios notoriu. Recent, la Școala de Vară „Gheorghe Crăciun” de la Ipotești, l-am întrebat pe Florin Iaru dacă la Cenaclul de Luni comentariile pe marginea textelor erau chiar atât de dure pe cât spun legendele. N-am să vă redau răspunsul lui, ci am să spun doar atât: credeți-mă, n-ați fi vrut să citiți vreodată în Cenaclul de Luni având „naturelul simțitor” în stare pură. V-ați fi lăsat de scris și v-ați fi apucat de orice altceva. Dar uite că unii au rezistat și au devenit mari scriitori.
Fără niciun fel de altă introducere, vi-l prezint azi pe Florin Golban.
Florin Golban s-a născut pe 27 Aprilie 1975 în Călărași.
Autor al volumelor de poezie Pe umărul stâng, Editura Coresi, 2016 și Instagram, Editura Coresi, 2017.
A publicat versuri în revistele Tomis, Metafora, Amurg Sentimental, Haiku, Poezia, Cronograf, Alchemia, Meridianul Cultural Românesc, Le Lumachine – Italia, revista Banchetul, The Mainichi – Japan’s National Daily Since 1992 rubrica Haiku in English, în diverese publicații internaționale online, în volumul colectiv al grupului Rokukai – Numărând cocorii, Editura PIM, 2017, în Antologia Poetică a Cenaclului Poetic Schenk, Editura Dionysos, 2018 și Antologia de Poezie Cercul Poeților, vol. 2, cenaclul Literar de la Cluj, Editura Colorama, 2018, 38 ROMANIAN AND AUSTRALIAN PERSPECTIVES, BETWEEN DUSK AND DAWN Romanian/Australian Anthology of Poetry and Prose Volume 3, Editors Mihaela Cristescu & Se Crawford, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2018, Antologia de Proză ferestre, vol.2, Cercul Literar de la Cluj, Editura Colorama, 2018.
despre orașul care respiră
îți spun
despre orașul care respiră
despre orașul care freamătă
despre orașul care trăiește
mergând printre mașini
oamenii dansează
oamenii dansează
respirând orașul
orașul cântă
știi cafeneaua din colț
de la piciorul podului
trimite-mi o poză cu piciorul podului
era o apă curgătoare
de la vest la est
orașul trăiește
orașul cântă
oamenii dansează
de la vest la est
albia râului traversează orașul
era o apă curgătoare
la piciorul podului
trimite-mi o poză cu podul
cu oamenii care cântă
și orașul care dansează
era o apă curgătoare
la piciorul podului
era o apă
trimite-mi o poză cu apa
cu oamenii care cântă
pe străzile înguste
pavate cu piatră
pe străzile care traversează orașul
omie de cuvinte
purta întotdeauna
același tricou gri,
avea două tricouri gri
cu imprimeuri diferite,
jeanși scurți albaștri,
șosete gri și adidași albi
când era întrebat ceva
răspundea scurt,
în două, trei cuvinte –
restul le punea deoparte,
nu știi când o să ai nevoie
de ele –
își spunea el în gând
îl vedeai zi de zi,
îmbrăcat în tricoul lui gri
și jeanși scurți albaștri
salutând scurt sau
doar dând aprobator din cap.
când îl întrebai ceva
îți răspundea scurt,
da sau nu,
alb sau negru,
îmbrăcat întotdeauna
în tricoul său gri,
avea două tricouri gri
cu imprimeuri diferite.
restul cuvintelor
le punea deoparte,
nu știi când o să ai nevoie de ele –
își spunea dând aprobator
din cap
l-am întâlnit într-o zi
îmbrăcat în tricoul său gri
fără imprimeuri,
jeanșii scurți albaștri
șosete și adidași albi.
m-a salutat scurt
dând aprobator din cap
restul cuvintelor
le-a scris pe-o hârtie,
din hârtie a făcut un avion
și le-a răspândit în lume
nu știi cine o să aibă
nevoie de ele
mi-a spus,
îmbrăcat in tricoul său albastru.
cântec târziu
prin fereastra întredeschisă
luna rezemată de tocul ușii
roțile marfarelor sparg
liniștea nopții într-un cântec târziu
șeful de gară trage adânc din țigară
pe miriște sperietoarea
sprijină pe umeri oiștea carului
cast away
în jurul tău se crăpase
de ziuă
noaptea spartă-n
bucăți neregulate
pe caldarâm
gunoierii
măturând strada
te întrebi
de unde atâta lumină
pe zâmbetul unui mut?
amurg
cum luna ieșind
din mare
silueta unui catarg
și ţipătul ascuţit
al unui pescăruș
un pescar
aruncă năvodul
Autoportret
Între salcâmii înfloriți
Și liliacul din fața casei
Îmi port copilăria
Ca un descântec.
poemehaiku
vacanță de vară –
în căușul palmei
apune soarele
târziu de toamnă –
nepotul dogarului
șterge putina
seară de toamnă
în vitrină – deșirată
umbra plopului
priponind caii –
lângă samovar
verzi și uscate
amurg –
umbra berzei
părăsind cuibul
amurg
soarele
traversând zebra
lumina roșie
a semaforului
toate mașinile aliniate
tăcute
casca lăsată pe spate
a polițistului
și fordul galben
înmatriculat în Bulgaria
peste oraș
noaptea
înghițind soarele
mărunțiș
nu-mi cereți
n-am
să vă dau
restul
nu am cuvintele
la mine
în buzunare
suflă vântul
a tăcere
am plecat sorbind
pe furiș
o gură de cafea
pe fundul ceștii
au rămas
cuvintele
ghicind
viitorul
nu-mi cereți
n-am azi
să vă dau restul
Generații
Pe prispa din fața casei,
Sub privirea de patriarh
A bunicului,
Nepoții construiesc amintiri
Prefăcându-mă
Aş vrea să mor, prefăcându-mă că dorm
Aş vrea să dorm, prefăcându-mă că exist
Aş vrea să exist, prefăcându-mă că simt
Cum mă scurg din acest trup
Şi mă scurg, prefăcându-mă că exist
Şi exist, prefăcându-mă că dorm
Şi dorm, prefăcându-mă că mor
Şi mor, prefăcându-mă că mă scurg.
Ametist
E tot despre mine
și poemul acesta
despre cum mă
împuținez în fiecare zi
când ar trebui să mai cresc
dar mă fac mic
tot mai mic
până ajung cât o piatră
o piatră semiprețioasă
și mă port în buzunar
ca pe-un talisman
