Sabina Popescu m-a rugat să arunc o privire peste cele două poeme și să-i spun ce cred despre ele. N-am înțeles dacă și-a dorit doar asta sau mi le-a trimis și pentru o eventuală publicare pe www.omiedesemne.ro. În fine, mi-am asumat publicarea, deci aici lucrurile ar trebui să fie destul de clare, întrucât dacă trimiteți texte la „Poșta redacției” înseamnă că, în principiu, vă doriți să le vedeți pe site.

Profit de această postare ca să vă spun că am mai primit astfel de cereri (chiar azi am lămurit una cu Patrik Mihăilescu) și cu toate că probabil o să dezamăgesc multă lume, trebuie să înțelegeți că sunt multe cereri de publicare și că nu am timp să fac analiză aplicată pe fiecare text. Nu vreau să-mi asum rolul de „critic de serviciu”, fiindcă nu sunt așa ceva.

Așa cum am mai spus în trecut, judec destul de subiectiv textele care îmi sunt trimise, iar criteriile de publicare sunt mai mereu legate de valoarea textelor, de intuiție și de o doză de bun simț atunci când lucrurile se află la limită. De obicei, dacă balanța înclină un pic spre partea negativă, sunt cazuri în care o redresez un pic, ca să nu fiu chiar atât de exigent cum am lăsat impresia.

Sunt așa-zisele cazuri de „încurajare”, fiindcă dacă descopăr în poeme pasaje care ar putea coagula în jurul lor, prin eliminarea „buruienilor”, elemente promițătoare (mergând și pe ideea că textele respective ar mai putea fi lucrate), atunci sigur că publicarea lor ar însemna ceva pentru autor.

E și cazul celor două poeme de față, pe care le-am citit și răscitit convingându-mă, alternativ, că ar trebui sau că n-ar trebui publicate. E un discurs – în fond o declarație de dragoste deloc subtilă, deși autoarea și-ar fi dorit-o astfel – prea lungit și pe alocuri inutil sentimental. E un amestec eclectic (și pe alocuri ininteligibil) de gânduri cu debușeu metaforizant & aforistic (procedee care nu prea sunt pe gustul meu), cu o visceralitate (auto)mutilantă (dublul sens din versul        „beau antiseptic” este, oricum ai da-o, o lovitură inestetică pe fond) și cu o tonalitate oraculară.

Sunt două lucruri care m-au convins să public aceste două poeme care ar trebui să beneficieze de o revizie drastică și poate o soartă mai bună. Primul este partea reușită de aici: „vreau să-mprumut coli de hârtie albă/ să desenez anatomia inimii buzele tăcute urechile surzite/ să-nțeleg fragilitatea ta” (deși aș renunța la adaosul inutil „inimii”, fiindcă aș merge mai mult pe sugestie).

Al doilea lucru este legat de ultimul vers, cel în engleză, care e reușit și sper că nu e inspirat de undeva, fiindcă sare mult din contextul dulceag de până atunci. În rest, cu renunțarea la multele locuri comune („carne arsă de dor”, „gust sărat de lacrimă alungată” & so on) și cu mult lucru pe text, cred că s-ar putea ajunge la un rezultat măcar onorabil.

(I)

internată

într-o cameră
cămașa lungă albă nu salvează esteticul
mi-e teribil de rău

schelet al absenței

dumnezeu rezultă duh suflet trup

entitatea plânge
în mijlocul amortizării prezenței
organismelor ce vizitează templul

(beau antiseptic
nu vreau să o recunosc)

uit viitorul anterior

nu. mint.

amintirile le-am blocat în dotan

un anahoret pictează cu propriul sânge o frescă
supurațiile mele se preling pe icoane așezate la lumină
ritualul necromanției
unde-i? întârzie.
acel anahoret
mi a stârpit inocența

israel
spânzurat

n-ai înțeles?
acum plânge
el entitatea anahoretul
mă amuz
pentru că e prea
târziu

izabela-mi va închide pleoapele
mie îmi va închide pleoapele

îmi va sfâșia pântecul
va găsi scrieri sacre
mucegăite îmi va smulge unghiile
din carne

ah! am mușcat
(„fericirea”)

blasfemiile cântă cataclismul plânge libertatea zbiară

cu priviri deshidratate încerc să fur
destinul palindrom condoleanțe!
nihilismului

(II)

umbrele tuturor ce mi-au fost date să trăiesc
le port
după întâmplarea de-a mă naște
pentru ce?

sub o semnătură anonimă mi s-a spus că voi supraviețui
suflare vijelie strângere & m-aș risipi

totuși

m-aș pierde de bună voie printre secundele
în care privindu-mă uitai să mai respiri

se înmulțesc suflurile de fum
înghițite grămadă de paginile cursurilor
de ce-ți tremură vocea când curmi brusc iubirea?

îs amorțită
cât de străin ‘mi-ești uneori tu cel din
portret
știm amândoi că ce doare
va zdrobi cuvintele deshidratate pe care le-năbuși
atât de perspicace

la capetele inimii
îți rețin tăcerile &-ncerc să-nțeleg dacă-s
doar cuvinte goale
sau mai puțin

tăcerea e & ea un urlet
știi?
îți promit că
(                 )
am primit mesajul tău
de dor

aș vrea să mă păstrezi
în iulie august septembrie etc.
& să mă iei cu tine în viața de apoi

agonie

simt că n-am dormit de-o veșnicie
+ o secundă

de-o secundă
+ o veșnicie îmi ajut inima
să bată-n ritmul în care înainte de a te ști
trosneau bucățile de carne
sub experiențele acustice validate de timp

concluziile mint ipotezele trădează
am înflorit absurd
am îngălbenit

*

dacă iubirea e un picur de cerneală ce ascunde
sensul unei secunde imperfecte
aș împleti din tot nescrisul un pat
să mă odihnesc
lângă umbra ta

vreau să-mprumut coli de hârtie albă
să desenez anatomia inimii buzele tăcute urechile surzite
să-nțeleg fragilitatea ta

iubirea nu-ncape-n cuvinte
fără tine
ar putea fi o greșeală

sacrific spusele primitive & plăsmuiesc din ele
primul fruct al pomului vieții
iau o mușcătură restul îți las ție

*

surâd
bietul tablou prăbușit m-a costat
furtunile trăite pe cord deschis
când ți-am jurat fericită
respir!

*

după câteva zile

am deschis geamul
m-am așezat rezemându-mă de perete
în jurul meu zburau trei molii pentru a-mi destăinui
un timp

a fost

când ascundeam sub cămașa ta
șuvițele ondulate ce-mi cădeau pe umeri
mai fierbinți decât focul matosite de razele solare
tu îmi împleteai părul spic
al iubirii

a fost

când mângâindu-mi podul palmei
mi-ai strecurat pe deget o piatră de lapis lazuli
șoptind că se potrivește cu nuanța ochilor
când fericirea mă cuprinde-n valuri
când sărutându-mă pe frunte-mi explicai
cum nimic nu e-ntâmplare
(gropița din obrazu-mi drept întregindu-se
cu gropița din obrazu-ți stâng)
cum
îți amintești?
credeai că n-ai trăit până atunci
decât doar
pentru a mă întâlni?

a fost

când cuvintele ți se prelingeau pe buze
dintre toate câte rosteai
numele meu ‘ți-ardea
& carnea
& gândul

a
r
d
e
a
u
.

(mai ziceai cel puțin încă două cuvinte)
& cereai furtunii să te vindece & să ne iubească
cumva

când liniile palmei mele se contopeau cu liniile palmei tale
așa am definit iubirea

am îmbrăcat-o ca pe-o mătase subțire
atunci mi-ai surprins râsul pe film fotografic versul
de la granițe pentru întâia oară

a fost

când tâmpla-mi încondeia epifania afectivului

când am fost eu
a fost
zidul plângerii lăcrimând dicteuri muzicale

apoi

a fost

nimic
nu s-au mai auzit decât oricare note
cântă iubirea când se frânge

rămân atât de puține din noi
la sfârșit
carne arsă de dor
gust sărat de lacrimă alungată
cenușa zilelor de slăbiciune
când am gustat acestea am știut
că s-a făcut târziu

am împietrit

măcar dac-aș fi murit

merg acasă să pun la uscat
pieptul efemerității pe care ți-ai odihnit gândul
săruturile simțămintele fâșiile de timp

clipele rememorează
limitele raționalului bogăția eternității

fior propagat într-o lume muritoare
tu. o bătaie uzată a unei inimi sfiite

nu mai e nimic vezi tot
eu liberă pentru că (te) i*besc
tu?

*

some of you never fell in love with a dead poet

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.