George-Paul Volceanov (sau G.G.P Volceanov)ne-a spus despre el următoarele: „Sunt licențiat în litere (specializarea română-engleză) şi absolvent al programului de master Studii Literare de la Universitatea din Bucureşti. Sunt coautor al Dicționarului de argou englez-român (Editura Niculescu, 2015) și al Noului dicționar de argou al limbii române (Editura Litera, 2020), alături de tatăl meu, George Volceanov. Ca poet, am debutat în revista România Literară (nr. 31/2019) şi am mai publicat în revista Neuma. De asemenea, am un grupaj de poezii în curs de apariţie la revista Vatra şi am început să frecventez de la o vreme Cercul de lectură «Institutul Blecher».”
Trebuie să recunosc că am stat o vreme în cumpănă fiindcă nu am fost sigur că acest grupaj merită să apară pe „O Mie de Semne”. Nici acum nu sunt sigur, iar motivele țin, cred, de o anumită exigență pe care o extind în cazul de față mai mult decât la alți aspiranți, fiindcă aici nu avem de-a face cu un începător, ci cu un poet care a trecut deja prin câteva bătălii, dar care, totuși, ori nu folosește armele potrivite, ori nu se pricepe să le mânuiască pe cele care-i stau la îndemână. Ceea ce mi s-a părut interesant – și blamabil deopotrivă – a fost faptul că preia cu seriozitate (dacă aș fi simțit măcar o clipă că o face în cheie ironică nu aș fi scris rândurile de față) unele clișee trecute prin ciur și dârmon, pentru a combate tocmai împotriva clișeelor.
În poemele „Cel de Sus vede”, „Păpușarul”, „Dialect oniric” și „Întrebări” autorul se revoltă împotriva celor care „Au renegat esteticul, înlocuindu-l/ cu crampele lor sufleteşti”, folosindu-se însă de aceleași mijloace revolute, adică fix „ Aceste clişee care se plimbă la braţ câte două,/ formând un şir bine organizat”. Pe tema revoltei, una peste alta, e bătută, nota bene, și moneda unui limbaj cu intarsii intelectualizate, lucru care deformează mesajul și creează un clivaj emitent – receptor tocmai din cauza întreruperii semnalului și a lipsei de cuplaj emoțional.
Am fost tentat să elimin ultimul poem, „Baby-lon”, o parodie grotescă a politichiei dâmbovițene din care răzbate o anumită autosuficiență pe un pseudofond bahic dublat de o gesticulație cu un final aproape scatologic, însă l-am lăsat tocmai pentru a întări ideea că, dacă vrei să „razi” de-a valma poeți, literatură revolută (deși nu există așa ceva, de la orice literatură bună poți învăța ceva, se numește formare în etape), societate, politică etc., trebuie să o faci cu mijloace proprii, cam cum a procedat, să zicem, Eugen Ionescu. E mișto să dărâmi, dar dacă o faci trebuie să poți pune ceva în loc, să fii în stare să umpli golul care rămâne sau, dacă nu, să aștepți să îmbraci măcar cu o țesătură încropită propria goliciune poetică. Altminteri, e posibil să fii perceput doar ca un poet foarte vocal și atât.
Cel de Sus vede
Ancoraţi într-o îmbârligătură sisifică
Au renegat esteticul, înlocuindu-l
cu crampele lor sufleteşti.
Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac.
Au jonglat cu formele şi fondul
până ce le-au scăpat ca pe nişte ouă
ce s-au spart repede în coji decalcifiate
împroşcând tânărul poet cu gălbenuşul
intens, lipicios şi ispititor ce îmbată
copilul cu gânduri de grandoare.
Doamne iartă-i, că au făcut-o şi în trecut
şi or mai face-o…
Au reinventat roata cu fiece ocazie,
spunând cu limbă de şarpe
că e prea târziu să mai poţi face asta.
Dar e vai şi-amar de roţile lor cubice
şi grele care nici în mlaştina
veacului neinspirat nu se mai rotesc
în jurul axului, căci şi acesta i-a trădat
şi se învârte la rându-i pe axul
bulibăşelii stilurilor şi-al poeziei
ce geme asuprită-n lanţul aspru
al pseudolibertăţii de exprimare.
Doamne-i las în plata Ta!
Depresie urbană
Din colţurile întunecate
ale imaginaţiei europene
contemporane
se naşte un mic poc
înfăşurat în putoare
de carbid.
Poţi simţi cărămida
dezgolită
a clădirii profanate
de tineretul patriei
cu amfetamina-n bot,
care-şi mâzgălesc
din tuburi pline,
plini de sine şi
de falsă impresie
de intelectualitate,
numele de cod.
Rămâne din ei doar
iscălitura colorată
pe-un zid prăfuit
uitat de lume,
un strigăt de ajutor,
o geantă de vise
neîmplinite
şi miros de urină veche.
Păpuşarul
Un carnaval macabru,
într-un cort mare,
ţuguiat pân’ la ilar,
din pânză groasă
cu dungi galbene şi roşii,
în care manechine despuiate
cu membrele îmbârligate
– poeţi tineri ce-au îndrăznit odată
să-şi scrijelească inocenţa-n
piatră albă –
dansează caraghios
după cum le cântă El: stăpânul
strigoilor şi-al tuturor lighioanelor;
El ce şade-n tronul greoi
împletit din curente şi ideologii
care plâng şi ţipă în agonie
sub greutatea posteriorului său.
Un fel de Karabas Barabas,
uriaş, burtos, bărbos,
un aspirator de aspiraţii,
un vinovat ce urlă vinovaţii.
Cu sute de panglici
(cândva colorate viu)
– foste poezii şi poezele –
încâlcite în barba-i neagră, stufoasă;
acum sunt zoioase, decolorate,
probabil de la sebum.
Cu nasul mare, roşu şi bubos,
ca o pătlăgică paradită,
Cu ghiuluri aurii, coclite
de veacurile de poezie
ce-au răsărit şi au apus peste ele,
Cu gura căscată larg
într-un rânjet sinistru
ce lasă să se vadă dinţii lipsă,
cât şi cei înveliţi în aur,
Cu ochii mijiţi după
lentile groase şi jegoase,
în care mai poţi ghici o licărire
de frustrare juvenilă.
Aşa se prezintă, dragul de el,
prietenul şi duşmanul nimănui,
întruchiparea obiectivităţii,
ce ronţăie câte un vers
la ceaiul de la ora cinci
(în care-a turnat şi-o picătură
de tărie),
Se bate sătul cu palma
peste burdihan
ş-apoi şuieră printre dinţi:
„Lăsaţi poeziile să vină la mine!”
Dialect oniric
Caspillulum errol errol mutriglun: asta-i problema!
Realitatea şi visul au fost concepute ca Yin şi Yang,
împreună să creeze un întreg, un frumos cerc luminos
ce nu poate fi divizat vreodată de omul cel slab.
Întuneric şi lumină, adevăr şi minciună, rău şi bine.
Aceste clişee care se plimbă la braţ câte două,
formând un şir bine organizat,
Au aşteptat împreunate la cozile din anii ‘80 la pâine şi lapte,
tot aşa au primit vizita Papei la Bucureşti;
au fost pururi acolo, în centrul atenţiei.
De plictiseală au făcut pui: mici adevăruri şi minciuni,
mici bezne şi licurici, mici rele dar şi mici fapte altruiste.
Asemeni acestora, visul şi realitatea au populat vidul
cu miliarde de nimicuri cotidiene şi cu tot atâtea visuri mici;
sunt şi ele mână-n mână într-o armonie bolnavă
din care nu are să iasă lucru bun în veci.
Sănătos, spun înţelepţii, e să le accepţi pe amândouă,
însă eu nu vreau întregul, nu vreau cercul auriu!
Îl vreau doar pe Yin sau doar pe Yang,
vreau doar visul – splendid, nepătat, veşnic!
Dar dacă visul nu poate exista fără realitate,
eu cum să-mi exprim ideile, cum să vindec rana de pe suflet?
Atâta timp cât visul e contaminat cu stafilococul realităţii,
cu banalul ei viral şi monotonia scârboasă,
voi avea nevoie de arme puternice pentru a-mi domoli nebunia,
antibiotice lirice, leacuri pentru suflet.
Ideale ar fi câteva cuvinte sacre în vechiul dialect oniric,
dar acesta nu există.
Refuz să mă conformez realităţii şi limbajului ei binar –
născocesc propriul dialect: Da!
Dacă nu există dialect oniric, el trebuie inventat!
Drag prieten, mă despart de tine cu câteva cuvinte
care să îţi lumineze calea pavată cu dale din 0 şi 1:
Caspillulum errol errol mutriglun!
Titlu de presă: „Mitraliere organice spulberă aroganţa juvenilă!”
Două braţe mitraliere –
simbioză perfectă între
ţesut organic şi oţel –
zdrăngăne sacadat
eliberând până la epuizare
cartuşele frustrării,
ciuruind siluete de carton
prea tinere şi inocente
ce tremură-n iureşul nervos
cu ţinte desenate-n piept
pe post de inimi,
ţipând agasant precum sirene:
„Eu ştiu mai mult!
Ba eu ştiu totul!”
Şterg sudoarea frunţii
de braţul metalic,
simt pe limbă gustul
fieros şi sărat,
îmi ronţăi de zor trabucul,
ca un sergent zoios, călit
în soarele Vietnamului;
scuip într-o doară
şi spun sec,
doar pentru mine:
„Nu ştiţi nimic…”
Vi(e)tamina C(ong)
Dacă luau americanii în Vietnam
un supliment de vitamina C,
Poate-ncordau mai tare mitralierele
Şi muşchii şi sufletele.
Dar să fi fost musai
vitamina C cu betacaroten,
Să se-ngălbenească şi ei la faţă,
să se confunde cu inamicul.
Tăvăliţi prin bălţi calde
ca o ciorbă de zarzavat,
Unşi pe faţă cu dâre de curaj,
cu mitraliera strânsă-n braţul
cu muşchi bine definiţi
(de foame, nu de-antrenament)
Ridică frunţi murdare şi mândre
către răsăritul vietnamez.
Şi tot ce se mai aude după
rafalele de gloanţe
şi grenadele detonate în mocirlă
e-un cântec săltăreţ de
Creedence Clearwater Revival…
Întrebări
Dă-mi premiul,
vreau premiul,
acum!
Întrebări:
Care premiu?
Îl meriţi?
Te ajută?
Cu mâinile de mamoş
încleştate pe premiu,
Regurgitezi spasmatic
ştiind că te-ai vândut
pentru o replică de tablă
a Sfântului Graal.
Broboanele reci topesc
tâmplele din lut fierbinte
şi închizi ochii nedumerit.
Întrebări:
Te-a văzut cineva?
Te simţi umilit?
Ar trebui să te simţi umilit?
A reuşit să privească vreunul
în ochiul tornadei?
Au văzut toţi aparenţele distrugătoare
ale mişcărilor circulare de vânt,
praf, copaci dezrădăcinaţi
şi-o Dorothy cu cracii-n sus.
Pe tine, acolo-n centru,
nu te-a văzut nimeni
cum jonglai cu bolovani
mai grei decât vinovăţia lor,
Dar au râs toţi şi ţi-au arătat umbra
cu degetul, crezând că eşti tu.
Vreau premiul,
dă-mi premiul,
care-o fi el!
Apocalipsa după G.G.P.
Secţia de psihiatrie mondială fierbe,
Fierbe în ceaunul cu tocăniţă de
schizofrenie, paranoia şi conspiraţii.
Trăim Războiul Fierbinte, dar nu-i aşa
de la căldura obuzelor,
de la fumul gloanţelor trase ori de la
aruncătoarele de flăcări naziste.
Nu! E fierbinte de la febra milioanelor,
e fierbinte de la lacrimile rudelor
îndurerate care şi-au rătăcit
embrionii sufleteşti în tocăniţa
sângeroasă, ca într-un vortex care
după ce te ameţeşte şi te dezarmează,
te-azvârle pe malul rece, aspru şi caustic
al unei mări necunoscute,
te-azvârle în uitare, unde nu-i Rai,
Purgatoriu sau Infern,
te-azvârle în realitatea zilelor noastre.
Şi nu-ţi zboară walkirii în roată peste
creştet, iar îngerul păzitor e la terapie
intensivă, în perfuzii de evlavie,
umbrele grăbite ale doctorilor
i-au recuperat doar gândul,
aripile-i blege dorm pe patul de spital.
Doar licăru-i de aur alb din ochi
mă linişteşte doar pentru o clipă…
Carantină
Autobuze mincinoase
transportă stafii
în stânga şi-n dreapta,
consumând motorina
contribuabilului
care stă închis în
garsoniera afumată,
în poziţia fetusului.
Iar şoselele netede şi
lucioase sunt de prisos,
la fel ca vedetismele
de-odinioară.
Văd două safire
lucind pe un balcon:
unul şi-l crestează
cu un cuţitaş-breloc
altul încă-i zâmbeşte
în soarele rece şi agasant
de aprilie.
Deschide-o bere
cu acelaşi cuţitaş,
jumătate o bea,
jumătate o varsă
în capul vecinului de jos:
Să fie de sufletu’ morţilor!
Şi ne minţim între noi,
ne minte guvernul,
ne minţim şi singuri,
dar printre minciuni,
se-aude un râgâit bahic
urmat de-un glas baritonal:
Bogdaproste!
Baby-lon
Bebeluşi sute de mii
unii purtând chipul
Marinarului chior, alţii
pe-al Bunicuţei zâmbitoare,
colcăie despuiaţi, abandonaţi,
se zvârcolesc unii peste alţii,
unii în alţii, ciorchini de chelii,
unii lovindu-şi feţele
de picioarele neliniştite
ale altora,
parcă ar fi o pagină
de Caţavencu şi redactor-şef
e însuşi Clive Barker!
Toţi au ochii ieşiţi din orbite
(în cazul băsescienilor,
doar unul)
toţi ridică urlete la cer
(iliescienii urlă sacadat,
dregându-şi glasul periodic),
unul nu tace!
Panorama sinistră colcăie
în gemete de remuşcare,
aproape-nghiţită de beznă.
Babe ramolite plâng
şi-şi rup baticul din cap
la porţile Babilonului:
are ceva de-a face
cu votul din timpul vieţii.
Pe chipuri tâmpe se prelinge
sânge rubiniu şi gros,
ce arde precum ceara topită,
scurs din inima uriaşă,
încorsetată de coroana spinoasă
a prostiei noastre.
Doar ea mai luminează cerul
răzbate prin norii grei de abur
de-alcool ce se ridică
de la ţuica de zarzăre (bleah!),
pulsând neonu-i stacojiu,
în locul unde soarele
a uitat să mai rânjească.
