Roxana Ioniță nu ne-a dat prea multe indicii bibliografice, însă ne-a spus, cu o înduioșătoare naivitate, că își dorește un feedback sincer și total obiectiv. Ei bine, dragă Roxana, cred foarte sincer că nu există așa ceva. Nimeni nu poate fi „total obiectiv”. Sincer da, așa cum și intenționez aici, dar nu lipsit de o minimă doză de subiectivitate.
În fond, poezia și emoția pe care ne-o dă este exact așa, egoist de subiectivă. Nu i se poate substitui o judecată rece, robespierreiană (dacă-mi permiți barbarismul ăsta). Cine pretinde că poate crea un tabel de emoții este un mincinos sau, poate, un individ candid, care își consumă viața într-un laborator căutând formula indiferenței totale.
Mai mult decât atât, dacă o astfel de judecată (care poate fi și negativă) atârnă atât de mult în balanța hotărârii dacă să te lași de poezie sau nu, atunci înseamnă că nu e locul tău aici. „Poezia nu e ușoară”, a zis undeva Florin Iaru, și chiar dacă spusa lui are aparența unui truism, află că nu e. Dacă vrei să scrii poezie, trebuie să o faci pe termen lung.
Doar genii ca Rimbaud și-au permis luxul de a întoarce spatele poeziei. În cazul celor mulți însă (aleși sau nu, nu contează) poezia e o chestiune de anduranță, care ține nu numai de talent, ci și de tenacitate. Dacă nu ești pregătită pentru un drum foarte lung, la capătul căruia s-ar putea să nu găsești nimic, atunci fă altceva cu viața ta.
Dacă te gândești tot timpul, când scrii, dacă poezia ta are vreo semnificație pentru cineva, e sigur că vei rata momentul. Dacă îți pui problema că oamenii așteaptă anumite lucruri de la tine, atunci din nou alegerea ta e nefericită. Nu trebuie să te expui tot timpul în oglinda tulbure a lumii. Scrie în primul rând pentru tine, abia apoi pentru ceilalți. Și evită genul acela de orgoliu care-ți șoptește în ureche: scrie ca să fii cunoscut, celebru etc.
Scrie doar dacă ai ceva de spus și dacă lucrul ăsta te face, după caz, fericită sau nefericită. Nu scrie doar pentru a te expune unui public căruia în general nu-i pasă de tine. Nu scrie cu frica în sân că o să vină unul și-o să te facă praf. Las’să vină, și ce dacă? Tu vezi-ți de drumul tău, dacă îți dorești cu adevărat să ai un drum în poezie. Dacă scrii câteva texte proaste acum, peste un an sau doi vei scrie mai bine, fiindcă trebuie să ai lângă tine în permanență doi redutabili dușmani-prieteni: perseverența și răbdarea.
Și să nu uit: citește poezie de o mie de ori mai mult decât scrii. Asta îți va arăta cu adevărat cine ești și ce vrei să devii.
Am fost suficient de sincer?
• emotional whore
contorsionism emoțional i-am scris râzând ralucăi într-o zi de sâmbătă
când terenul meu lăuntric era crestat de
o singurătate multiplicată de șapte ore
e rândul meu la insomnii, îmi răspunde.
nu mai găsesc un sens al dormitului
dacă nu îl fac împreună.
la fel de bine aș putea să nu mai
visez
e ca atunci când cel mai intim gest
pe care l-am făcut în câțiva ani e să dorm
îmbrățișată de cineva care, deși visează,
nu își retrage brațul amorțit.
strânsoarea unui bărbat la început de iulie
ca semn că inconștient mă teleportez
ca semn că uneori nu ‘va trece și asta’
că semn că sexul nu e niciodată la fel de
drăgăstos ca o îmbrățișare
nu mai găsesc de mult un sens în
schimbările de tensiune care mă traversează brutal și apoi se opresc, se transformă
în altceva, în cea mai blândă femeie din toate celelalte femei care aș fi putut fi a doua zi
așa cum nu găsesc un sens în a face acrobații ca
pisica în fața unui teatru gol. noaptea. absurd.
• amanta•virus
la apartamentele 19 și 23
s-au aflat două cazuri de amantlâc
unul dintre ele, acum vreo două seri
se pare că și desfrânarea se ia
ca răceala asta blestemată
a ajuns prin tot blocul de vizavi
un triunghi nițel strâmb în linii invizibile
așa cum s-a născut între numerele
de pe ușile lor închise
noapte de noapte
nici izolarea nu te mai scapă de asta
nici Dumnezeu și nici mă-ta aia bună
nu te mai scapă nimeni de asta
am zis să iau ceva pastile să-mi recuperez creierii împrăștiați de atâta psihanaliză pe stările de spirit care nu se mai adună de ceva luni
sau poate era marți
se dezbracă unele pe altele în fiecare noapte
se culcă cu alt bărbat în fiecare noapte
stările astea de spirit ca niște curbe
stările astea de spirit ca niște nebune
• […] un-deux-trois
orașele pe care nu le-am iubit decât superficial 4-5 zile pe an și pe fugă
și nu cred că am înțeles vreodată
cu adevărat
ceva din ele sau despre mine
mereu pe fugă și mereu în grabă
halal iubire de sine și halal spectacol de imaginat
nu sunt niciodată pe deplin nicăieri
cineva care fuge doar din neputința de
a nu putea sta locului
pentru că, nu-i așa, să înveți să stai locului
e o artă desăvârșită
și eu nu o posed.
poate singurul lucru pe care nu l-am putut poseda cu adevărat. să stau locului.
(ex: acum aș mai fi scris ceva dar uite că stau locului cuminte. oprește-te acum.
măcar 3 minute. hai că se poate.)
poate că e ceva despre mine mai mult decât despre abandon
în fața lucrurilor pe care nu pot să le diger
(sentimentul de a nu fi pe deplin și se poate. chiar dacă te omoară pe dinăuntru.)
• dragostea e o femeie
una care aleargă încotro vede cu ochii
fragilități emoționale de oareșice fel
și ea s-a transformat în una dintre ele
de când stă pe canapea și își bea cafeaua
întotdeauna cu lapte pentru că e insuportabil gândul că lumea asta nu are nevoie și de puțină blândețe în gesturi
de la un punct încolo a ajuns ca un tablou
unul pe care s-a așezat praful de ceva ani
și toate umbrele se desprind încet de el
până când rămâne singur
și se uită la el însuși cu mirare și groază
femeia fără umbră care nu mai lasă urme
ca atunci când simți că se scurge viața din tine și simți concret sentimentul ratării cum
te apucă de gât și te sugrumă, te torturează calculat
până când simte că nu mai poți mult
și atunci te lasă iar să respiri
să revii la viață încă o secundă
și cum ceva ireparabil se petrece în tine
dar nu poți să mai ieși din tablou
e ca și cum e o colivie imaginară împrejur
și nimeni nu o vede în afară de tine
dragostea ca un tablou și-o colivie goală
nimic mai sublim în gândul asta.
dragostea e o femeie.
dar uneori, mai rar, dragostea e și un bărbat.
• sunt ca un roz violent
pe care l-ai putea atinge până la paroxism
a se dezintegra în molecule-fragmente
degeaba, dacă nu știi să te oprești
atunci când trebuie, acolo unde odihnesc
toate suflurile mele de femeie
fără domol, fără tăceri, fără văzduh
doar niște imagini mentale cărora le dai
swipe până se autodistrug în 3 secunde
rămâne, pentru că nu știi când să continui,
un poem scris pe marginea mării când era să mori și doar eu am oprit toate valurile
val-vârtej
cu puterea pe care p a u s e mi-o conferă
ca și cum aș fi nisipul care se scurge
un șarpe printre degete, pe corp, pe ochi și puf
se risipește
ca și cum nici nu ar fi fost vreodată în tine