Sunt realmente bucuros că, pe lângă aspiranții care trimit texte la „Poșta redacției”, poeți care au deja cărți publicate și care pregătesc deja altele ne trimit grupaje de poeme în avanpremieră. Este un semn nu numai de încredere în www.omiedesemne.ro (pentru care le mulțumesc), ci și un mod de validare a faptului că aici veți fi mereu întâmpinați cu literatură de calitate.

Olga Ștefan a mai publicat pe site-ul nostru, o cunoașteți foarte bine, așa că n-am să revin cu obișnuitele note biobibliografice. Mă rezum să spun doar că Olga ne-a mărturisit că „în așteptarea volumului nou, s-au strâns deja texte din altceva”. Iată-le:

forma

acestea sunt îndeletnicirile
femeilor fericite:

fotografiază apusul
dintr-o cupolă de sticlă,
soarele-n apa mediteranei
și chipul tău care astăzi
nu-mi mai spune nimic.
gura în care aș fi turnat aur.

prezențele înțelese monstruos
și flirtul convertit în
versiunea lui malignă: obsesie.

să treci pe lângă o clădire
în care stă el
ca o inimă.

în loc de ochi critic
să ai un cuțit.
să te aștepți să vezi totul,
cu raze x,

o ană chircită
Într-un zid cinic,

și să nu vezi nimic.

am judecat greșit dragostea.
o cunoscusem altfel, cypris,
contaminată și caldă:

o pătură din păr de cămilă
care consolează bolnavul,
nu și cadavrul.
(dar ți-o întinde și tu
nu știi care dintre ei ai fi mai curând
și cu cine e înțelept
să te identifici)

primind ce merita, premiantă cu lauri,
trece cu o barcă spartă
prin apele adânci și tulburi
ale acestei țări interzise (cum mi-aș plimba
degetele prin părul tău lung
de Samson
de demult

fără teamă). ani de-a rândul,
memoria acestui oraș a fost un șantier,
acum e o parcare subterană,
forma de atunci a lucrurilor nu se poate pipăi sau gusta.
memoria acestui oraș
nici n-ar fi putut-o păstra

în iaduri din care m-ai scos de câteva ori,
într-un paradis de siguranță și sărăcie
castă
în care am stat
îmbrățișați și timizi
o singură dată.

(vreau să fiu scriptorul
celor care se văd
și nu știu că se văd
pentru ultima dată.)

sutura (despre rușine, ruminații și ruină)

s-ar zice că lumea a luat-o
înainte.
pe drumuri abrupte,
pe golgote restitutive,
șchioapăt.

consult cartea vieții.

consult un oracol.

îmi lipesc urechea de zidul peste care,
dacă-l face prea înalt,
meșterul va trebui să-ți arate și cum
se zboară.

nu-mi aud decât sângele din cap,
nu e pieptul unui părinte vitreg,
al unui tutore bolnav,

nu pot să-l confund cu o inimă spartă.

mă gândesc la tine
și îndur:
dacă ai fost,
o fractură deschisă ai fost;
nu un pumn de pietre, nu o naștere
prin cezariană. cine va descoase
scheletul de țipar
al rănii acum

ca să-nțeleagă de ce
a început iar să doară?

înțelepciune

oamenii din jurul meu nu vorbeau
limba pachetelor primite de afară,

confecționate
în fabrici sleite
de șotronul tranziției, capăt de serie,
dictate de pierderi,
hainele mi-au fost cea mai bună ascunzătoare.
așa
am învățat
că există tărie
în urâțenie
și fragilitate.

iartă-mă, nu apar în acest
tablou votiv, nu am încrucișat peste piept
mâinile unei cerșetoare.

poezia mea tradusă
n-are ecou, e un zid
între țări, un semn de întrebare
peste legitimitatea
granițelor naturale;

un zid care trece prin case.
ți-o las într-un plic.

lupta de cocoși
dintre naratorul slab și
eul abstract
se duce într-un dialect
exterminat, germana și franceza
sunt limbi pe care nu le-am auzit
de mulți ani, le-am uitat,
iar
engleza e esperanto.

acest trib va învăța
că există tărie
în insignifianță,
în ultima comandă:

cuvintele noastre vor fi
primele crime
iertate.

păsări pe care nu le vom ajuta
să iasă afară; se vor lovi de geamuri
și vor sângera

cuviincios, auster

înainte să moară.

Spill the Beans

predau bacovia și

cât pe ce să le spun, tata

s-a întors
acasă într-un sicriu de plumb.
ăsta e singurul sens propriu
de bază
pe care-l validez.

imaginează-ți că primești un buchet
de flori din fier forjat
în fiecare zi,
pentru tot restul vieții tale.

și tot ce ți se pare frumos
la încremenirea asta
devine, treptat, o tinichea
romantică.

nu-l mai vezi niciodată pe
temnicerul
care-ți aducea apă

smulsă din mahalaua unei copilării
cu nisipiuri de aur
și energii eruptive, dintr-o frumusețe ocazională
și o imagine (a ta, în pat,
îl mai ai, dormi în el
de când
te-ai mutat?) căreia
încă îi dau târcoale
(păpușă mecanică, păpușă
reală,
nici nu știam
ce să-ți fac),

am avut 18 ani, apoi 20,
iar
decorurile controlate,
metalele grele
și candorile magnetizate

au venit după mine, veghează!

câteodată îmi dau jos această mască
și cobor
ca dintr-un rădvan
din viața mea

pe care ei o cred
absolut normală,

ies din slujbă
murdară.
adevărul e o groapă cu lei,
o cadă goală.

nu sunt eliberată.

e ca și cum
mi-aș mai lua un sutien
peste cămașă,
încă un strat de spanx,

sau cum

ne-am intersecta vara

pe stradă și
aș fi beată,

iar în căști mi-ar cânta o manea.

din nou

am crezut că ne simțim bine,
dar ne-am făcut nopțile
un iad.
plătim în coșmaruri

(poate că facultatea de litere
chiar are o mansardă de sticlă
în care ești liberă; un bancomat de la care scot
și îți înmânez
sume improbabile de bani;
un bloc în care poți
închiria o singură cameră
căptușită cu șaluri de mohair,
o anexă care dă înspre
laboratorul de fizică-n care
sunt o elevă de-a zecea
urâtă și debusolată
pentru totdeauna.)

vezi:

educația făcută pe fugă.
vulnerabilitățile ignorate.
expunerea la suferință.

imaginează-ți

/ ceva personal/ smuls
din pleură
și purtat în ger: poate că ai
recuperat
prada unei răpitoare curajoase
desprinse din cuibul ei
devastat. îngrijorează-te dacă nu doare.
vindecare simulată
de epuizare.

e limpede, n-am uitat

toamna-ncordată

când te străduiești
și strădaniile tale se fac zob.
când conservi, dar ratezi

(și

scrisul ei înclinat, disimulat și strident
ca o voce din spate
care te scapă, mic canar, de inima ta
încărcată cu provizii,
nu și de colivie.)

langori anonime
de copil care știe ceva-n plus,
dar nu știe ce știe

se-ntorc din
după-amiezele din timpul săptămânii
conectate la internet prin romtelecom
în
serile goale de vineri.

desculță, pe holurile strâmt proiectate
din casa noastră de vis,
mă lovesc de
viitorul meu 02

sau
de corpul jignitor de prezent
și de VIU
al unui părinte?  cât timp mai are viitorul meu
02
până va arde cu vâlvătaie
și corpul nu va mai fi viu,
ci teatru de război; cal de bătaie?

am de învățat și de smuls
molarii eșecului.

30 de cuvinte-n franceză și germană
pe zi

pe caiete mici, de unde am rupt în dușmănie
foi
pentru lucrări
pe care mi le-au adus înapoi
mototolite și pline de roșu;

prind o pojghiță monstruoasă
de realitate, o supra-culoare
a oului de rață

cum poartă, în transa lor
ambițioasă, bătrânii

care trec de la o politețe băloasă
la injurii.
ce a rămas din caninul sticlind
a dorință și dezgust al unui bărbat pe care l-ai
stârnit și scârbit
altădată? te trata ca pe-un catâr chiar și când
îți ținea ușa și te-mpingea înapoi în carcasă.
ai rămas doar în vocabularele de-atunci:
Imperatrice: regina nopții. Împărăteasă.

iată-mă

ai început să mă fascinezi, poetă neagră, și
ai dreptate.
orașul a fost țigara lui
stinsă de zidurile care ne despart.
se face răcoare sau ai
să-mi dai vești proaste: din această apropiere

într-un autocar cu luminile stinse,
pe un drum periculos,
nu va rămâne decât
mirosul adidașilor purtați de doi copii
din familii datornice,
senzația că

un film pe care nu-l voi developa
a doua oară, cu poze din care n-am ales
dubluri,

mă va salva de alte operații care
împart, despart
și purifică.

iată-mă; corp obosit, rodat de combinații fumigene,
31 de ani
evidenți

am falimentat o dată
cu clădirea de sticlă în care
îți depuseseși inima cea mai recentă;
organul tău trădător
și infatuat.
o fantomă în sex și în dragoste,
cu textele tale
despre revelioane ratate
și singurătatea regească
de la 3 dimineața.

sper să nu mori curând.

ți-am căutat mâna
și meșteșugul
în lucrările mele proaste, în candoarea omului
răstignit pe o masă de chirurgie.

sunt o profesionistă, o femeie
care știe să pună mâna
pe o armă neconvențională;
o fată cu potențial; dar la 31

spun potențial cum aș
menționa-n treacăt o boală
pentru care mi s-a prescris acum câțiva ani
un tratament eficient, dar foarte costisitor
și nu l-am urmat. iată-mă: neumblată, singură-n lume
ca într-un cimitir reformat.
m-ai adus aici pentru liniște, dar și pentru că sunt
vulnerabilă.
discretă și intangibilă, o statuie dintr-un material ordinar
expusă
la intrarea într-un conac
scăpătat
de la țară.

o femeie la gâtul tău
ca o gheară.

încredere

au fost zilele pe care le-am uzat
în prea mare mulțumire de sine
ori prea mică. te alegi din grămadă
ca pe un inel
cu 7 chakre
dintre care
doar una va străluci deschisă
deasupra corpului tău inconștient
și sărac. acolo
te identifici.

sunt prima
dintr-o recoltă de fluturi sociali
pe care nu-i mai amenință nimeni:

toți au deja
un exemplar ca mine
în insectar, în ambiguitățile mediului lor natural,
pe scenele lacustre
ale iluminatului stradal, carbonizați
la flacăra lumânării.

completez rubrica
oportunități
în analize sticloase
despre deprinderi
sau bucățele (jerky) de compromisuri,
pe acte cu ghete mari
și lame tocite de patinoar,

cu gândul la norocul lor,

că sunt acolo
și că-i pot învăța
cum să-și îndese în cuve
justificate abstract
de fericirea purității
într-un cearșaf necontaminat

ticăloșia.

dacă ne-am trezi vreodată împreună
în același pat

nu mi-ar fi teamă să ies a doua oară
din pupă.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment