Noul roman al lui Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (Humanitas, 2019), concentrează momentele cruciale din viața unui basarabean, aflate sub impactul direct al evenimentelor sociale și politice care marchează istoria Basarabiei. Lucrarea impresionează atât prin construcţia ingenioasă, densitatea factologică, legăturile cauzale neaşteptate, frecventele schimbări de contexte, cât şi prin conţinutul ontologic: succesiunea generaţiilor de personaje şi raporturile dintre ele.

Titlul este o cheie în percepţia particularităţilor structurale ale lucrării. Fiecare capitol se constituie dintr-un şir de evenimente care au loc în preajma şi în ziua de 28 iunie din diferiţi ani, începând în copilăria protagonistului şi până la moartea sa. Într-o lectură liniară, bravând structura neordinară a textului, tabloul integral al lumii romanului se elucidează tocmai în final, or acţiunile din incipit se desfăşoară în jurul procesului funerar al lui Mihai Mihailovici, iar fragmentul cu care se încheie romanul ilustrează contextul în care personajul se naşte. O lectură în succesivitatea cronologică a zilelor de naştere ale protagonistului, devine un joc savuros din punct de vedere tehnic, presupunând începutul lecturii cu finalul romanului şi sfârşitul lecturii cu începutul acestuia. Prin urmare, avantajul unei asemenea construcţii constă în posibilităţile de lectură a textului.

Fiecare capitol conţine un nucleu ce conglutinează faptele şi destinele individuale în întreg, dar şi câteva elemente secundare care cuceresc prin expresivitate sau pur şi simplu iau prin surprindere, dispersând atenţia cititorului. Aşa, de exemplu, în fragmentul de început, deşi înmormântarea protagonistului e unul din momentele centrale care întregesc viziunea despre destinul ficţionalizat, atenţia e captată mai mult de evoluţia unei aventuri declanşate de o confuzie: un englez vizitează Moldova (cu prietenul său, Ciprian, fiul lui Mihail Mihailovici, revenit acasă la înmormântarea tatălui) şi este dat drept scriitorul David Lodge, pe când el este grădinarul acestuia. Până devine evidentă confuzia, lucrurile se complică aşa încât ceea ce părea amuzant ajunge să contrarieze.

Odată cu personajele, cititorul este trecut prin mai multe stări-limită. Romanul abundă de situaţii tulburătoare. La trei ani, protagonistul vede cum un consătean îi zdrobeşte în bătaie tatăl pe care îl considera un adevărat erou („el credea că tatăl său este cel mai puternic om din Flutura”). Mihai trăieşte o dureroasă decepţie când îşi conştientizează nu doar lipsa de protecţie, dar şi faptul că are dreptate cel care are putere. Asistăm la demitizarea lumii unui copil care simte pentru prima dată gustul revoltei, mâniei şi neputinţei. La cinci ani, Mihai sustrage armele soldaţilor cu care sunt nevoiţi să doarmă sub acelaşi acoperiş şi care i-au împuşcat câinele şi i-au violat mătuşa. La următoarea aniversare, tatăl îi este închis pe şapte ani pentru o farfurie de făină pe care o obţinut-o în schimbul celor mai frumoase bluze ale soţiei, fiind acuzat că a furat-o de la stat. Iar după ce îi este închis tatăl şi mama e nevoită să accepte avansurile funcţionarului care i-a învinovăţit pe nedrept soţul, pentru a avea cu ce-şi hrăni cei cinci copii, Mihai se alege cu alţi câţiva fraţi – copiii duşmanului tatălui său. În acest mod, fiecare eveniment socio-politic marchează o lovitură în destinul părinţilor sau rudelor şi are consecinţe regretabile asupra sorţii copilului; în luptă cu foamea, el se bucură când găseşte câteva grăunţe în excrementele calului unui maior, pe care le duce mamei şi fratelui mai mic, plânge că fata de care s-a îndrăgostit nu se uită la el, dar şi că le-a murit vaca, unica sursă a subzistenţei.

În text apar frecvent coincidenţe cutremurătoare şi monstruozităţi ce provoacă în acelaşi timp haz, durere, milă, oroare, dezgust. Un exemplu ilustrativ ar fi momentul în care funcţionarul Radu Gavrilovici, care îl închide pe tatăl lui Mihai pentru o farfurie de făină, tot cu farfuria de făină vine şi „o cumpără” pe mama lui:  „A scos strachina şi i-a dat-o, iar ea i-a întors spatele ca s-o ducă în cealaltă cameră, unde dormeau copii. El nu mai avu răbdare s-o aştepte şi îşi scoase tunica soldăţească de culoare kaki, iar când reveni îl găsi gol. Se dezbrăcă şi ea cu repeziciune şi el o trânti pe spate pe podeaua de lut.” Situaţiile poartă personajele dintr-o extremă emoţională în alta, de la afecţiune la indiferenţă sau animozitate, de la poftă de viaţă la oroare şi moarte: „Îi era drag băiatul acesta din Flutura şi îl aştepta zâmbind să vină mai aproape ca să-l roage să-l ajute să urce în pat, pentru că singur nu mai era în stare. (…) Deodată, Radu Gavrilovici văzu cuţitul din mâna lui Victoraş şi pe dată îl cuprinseră o dezamăgire şi o stupoare atât de mare, încât se stinse pe loc”. Autorul surprinde decăderea umanului şi modelează abil situaţii în care existenţa îi pedepseşte crunt pe cei deviaţi.

În linii generale, proza narativă e pe cât se poate de pură, cu descrieri minime, însă bine nuanţate, cu portretizări schematice, mizând pe expresivitatea fizionomică reliefată în elementele non- şi paraverbale ce însoţesc dialogurile („Şi eu de ce te-aş crede? Îi tăie Barno macaroana dispărând în bucătărie, de unde a revenit cu o sticlă de vin băută pe jumătate, şi l-a întrebat: Şi asta ce e?, iar Mihai s-a făcut palid ca tutunul, întrebându-se oare cum de a găsit sticla.”). Detaliile sunt reliefate cu spirit („Mâncau şi profesorul îi povestea ce conţine pachetul. Când vorbea, femeia se apleca cu pieptul spre el, de parcă asculta cu sânii”), iar pe alocuri, situaţiilor li se conferă un accent bizar sau chiar grotesc („Au observat că-şi pierduse şapca. S-au apropiat de ea şi au început s-o calce în picioare, când unul, când altul, chiar în faţa bibliotecii.”). Autenticitatea în care se prezintă fluxurile de idei, asociaţiile, mişcările interioare ale personajului sensibilizează: „Banii îi păstra Liza, inclusiv pensia sa, şi ea nu-l lăsa să fumeze. Ca să poată să-şi cumpere un pachet de ţigări, ar fi trebuit să-i fure douăzeci de lei din portmoneu, dar cum, când ea îl ţinea în buzunar? S-o îmbrăţişeze şi să-i fure portmoneul. O, de când nu o mai îmbrăţişase!”.

Un alt aspect remarcabil este reconstituirea contextelor sociale şi atmosferei perioadelor în care se desfăşoară acţiunile. Pe de o parte, specificitatea cronotopului se conturează prin sintagme, toponime, nume specifice timpului: strada Mihai Soltîs, cartierul Molodiojnîi, Palatul Octombrie, limba şi literatura moldovenească, comitetul raional de partid, sovietul sătesc, tovarăş, miliţie, comsomol, colhoz, volgă, ruble ş.a., iar pe de altă parte – prin mentalitatea socială reprezentată de personaje de diferite nivele. Omul este înfăţişat în procesul sovietizării, preocupat de chestiuni de importanţă majoră, cum ar fi convertirea semenilor la politica de regim („cel mai grav e că cei care au scris textele de pe panouri nu prea ştiu rusa şi eu sunt foarte îngrijorat, dragi tovarăşi, că în societatea noastră mai sunt oameni care nu ştiu rusa”), dar şi în perioada post-sovietică, când i se oferă o relativă liberate ideologică şi el nu mai este în stare să profite de ea („Aşteptând să vină salvarea, a dat jos portretul lui Lenin de pe perete şi l-a ascuns după televizor. (…) După ce medicul a plecat, el a scos de după televizor portretul lui Lenin şi l-a agăţat înapoi pe perete.”). Omul deviat, în mintea căruia au fost înrădăcinată o identitate falsă, rămâne pentru totdeauna victima acesteia.

Autorul ilustrează, prin cazuri concrete, modul în care poziţiile ideologice marchează relaţiile dintre oameni: „Spre deosebire de Ciprian însă, Răzvan pur şi simplu a refuzat să vină, pentru că nu-l ţinea de bunic pe Radu Gavrilovici. (…) El considera că a avut un singur bunic, şi acela a fost Mihail Feodorovici, şi nu Radu Gavrilovici. Un bunic disident, şi nu un colaboraţionist nenorocit ca Radu Gavrilovici, care stătuse într-un bulău de drept comun, alături de toţi borfaşii din toată Uniunea Sovietică.” Opiniile politice sunt în strânsă legătură cu destinul uman, opoziţia ideologică sau evaziunea aduc probleme de relaţionare, de încadrare în societate, aduc mizerie în viaţa personală a personajelor, dezbină familii.

Romanul câştigă şi prin stilul narativ inconfundabil. Discursul devine antrenant prin alternanţa secvenţelor sintactice de diferită mărime, prin accentuarea gândurilor şi justificarea lor în mod dezinvolt. Se dezvoltă o povestire coerentă, explicită, cu frecvente reiterări şi rezumări ale momentelor cu impact esenţial în desfăşurarea subiectului, relatate iniţial în mod sugestiv. Accentuarea anumitor idei sau acţiuni prin diferite formule sintactice este o particularitate definitorie a stilului individual al autorului: „Mihai a intrat în magazin ca să-şi cumpere un pachet de ţigări. Doar atât şi nimic altceva.”; „Niciodată nu a ţinut în mână atâta părălet. Era o sumă impunătoare. O sumă frumuşică. Era echivalentul a vreo cinci burse de-ale sale la colegiu.”, „Şi fugi mai repede. Şi fugea atât de repede, de parcă i-ar fi crescut aripi la picioare. Şi nu se opri din sprintat decât atunci când ţâşni afară din parc…”.  Naratorul este concentrat la maximum asupra faptelor relatate şi atent la modul în care le prezintă, acordă importanţă unor detalii prin repetare şi evidenţiere, fiind el însuşi captivat de modul în care evoluează lucrurile.

Strategiile de stilizare a discursului narativ şi cele de construcţie a romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, structura ramificată descendent a sistemului de personaje, bogăţia materialului faptic, subtilitatea cu care este modelată şi expusă fiecare situaţie dovedesc inventivitatea şi originalitatea romancierului Dumitru Crudu, distingându-l în proza actuală.

Gherman Oxana, dr.

Oxana Gherman s-a născut la 6.08.1987, Antonești, Ștefan Vodă. În 2010 a absolvit Universitatea Pedagogică Ion Creangă, unde își face și masteratul. În 2016 obține diploma de doctor la Academia de Științe, Institutul de Filologie. În prezent este lector la Universitatea Ion Creangă.

Patreon - O mie de semne

Author

1 Comment

  1. O cronica alambicata, cu mult prea multe pretiozitati, care mai degraba aduce deservicii cartii – altfel un roman exceptional – decat sa o recomande. As intelege o astfel de compunere in cazul in care ar fi o parodie sau o lectie despre ce anume este de evitat intr-un text. “Într-o lectură liniară, bravând structura neordinară a textului, tabloul integral al lumii romanului se elucidează tocmai în final, or acţiunile din incipit se desfăşoară în jurul procesului funerar”; “Fiecare capitol conţine un nucleu ce conglutinează faptele şi destinele individuale în întreg, dar şi câteva elemente secundare care cuceresc prin expresivitate sau pur şi simplu iau prin surprindere, dispersând atenţia cititorului” etc., etc., etc. Serios? Iar chestii de genul asta le predati, cumva, si studentilor atunci cand incercati sa le explicati literatura sau sa ii faceti sa o iubeasca?

Write A Comment