Am ales astăzi pentru rubrica „Ce făcea…” un volum – Infrapaginal. Jurnal 2000-2018 (Editura Cartex, 2019), de Ciprian Măceșaru – care ar trebui să reprezinte un punct de reper pentru cei care au tangență cu artele (muzica, literatura, pictura etc.), deoarece în paginile lui există o abundență de referințe culturale, fapt care trădează nu neapărat apetența autorului pentru umanioare (care poate unora li se pare o bagatelă, deși un asemenea salt este posibil doar printr-un efort supraomenesc), ci un fel de a fi dedicat și fidel totodată valorii, competenței și bunului gust în materie.

Există indivizi care, auzind că un prieten de-al lor este „poet” sau „om de cultură” pufnesc în râs, dar nu pentru că li se pare că respectivul n-ar avea veleități în domeniu, ci pentru că sunt convinși că această „meserie” este una ridicolă, care nu „produce” și a cărei lipsă de profitabilitate trebuie denunțată public. Fiind o preocupare puțin sau deloc lucrativă, aceasta merită ori să dispară, ori să existe cel mult într-un muzeu, ca o curiozitate a „devierilor” de care este capabilă umanitatea. O asemenea atitudine dizolvantă a devenit o caracteristică a bulei noastre românești suprasaturate de kitsch și veleitarism.

Ciprian Măceșaru se încăpățâneză să demonstreze, pe fiecare pagină din „Infrapaginal”, contrariul. Sigur că e o luptă disproporționată, sigur că demersul lui este unul (considerat) donchișotesc – și cu aparențe de ridicol, bunăoară, într-o lume românească în care o poetă recent câștigătoare a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Omnia este făcută albie de porci fiindcă a îndrăznit să folosească un termen „vulgar”, maculant în opinia celor care știu ei mai bine cum e cu poezia – însă e cu atât mai frumos cu cât acesta pune frână, fie și măcar cu un milimetru, tendinței majorităților acaparator-moralizatoare care vor cu tot dinadinsul să ne întoarcă în urmă cu decenii nu numai în literatură, ci și în artă, în general.

Am făcut această paranteză doar pentru a arăta în ce măsură avem nevoie de cărți precum „Infrapaginal”. Mărturisesc că, pe lângă faptul că m-a așezat la locul meu (fiindcă abundența de informație culturală de aici mă depășește net), această carte mi-a dat o lecție de umanitate. Ciprian Măceșaru a reușit să arate că, fie și într-o țară unde cultura este, vorba regretatului Mihai Stănescu, la pământ, avem nevoie, pentru a stopa acest fenomen al depersonalizării unui întreg popor, de referințe, de îndrumări, de informație. Pe lângă multe altele, „Infrapaginal” face asta cu asupra pe măsură.

Iată ce spune Dan C. Mihăilescu pe pagina a IV-a a volumului: „Tot șlefuindu-și ființa la trepidațiile estetismului și proiectându-și în cinematograful interior geografii și referințe culturale când fabuloase, când notate cu acribie narcisiacă, personajul jurnalului ajunge să se învecineze simultan cu diarismul lui Radu Petrescu și Adrian Marino, ceea ce constituie o polaritate paradoxală, dar care asigură pitorescul acestui spectacol.

De altfel, atunci când dă verdicte muzicale dovedește afinități cu sensibilitatea lui Mihail Sebastian sau Mihai Rădulescu. Plăcerea inițiativelor culturale în care Ciprian Măceșaru este un factor eminamente coagulant îl apropie de criterionismul lui Petru Comarnescu, iar dezinvoltura cu care trece de la numele mari ale clasicismului până la cel mai nou poet debutant îl învecinează cu nonșalanța strălucitoare a lui N. Steinhardt, singurul nostru eseist care putea ajunge într‑o singură frază de la Cervantes la Orson Welles, până la Mariana Marin, fără să irite pe nimeni.”

Ciprian Măceșaru (n. 1976) a debutat în 2007 cu volumele Cântecul greierilor de sub calea ferată (poeme) și Dialoguri în oglindă (interviuri), apărute la Editura Curtea Veche. Au urmat: Focul din tâmplă (jurnal cultural) (Editura Brumar, 2010), mai multe volume de versuri, două microromane înrudite, Superhero (Editura Cartea Românească, 2012) și Portbagaj (Editura Trei, 2014), iar în 2016 romanul Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, Editura Cartea Românească. În 2018 a publicat Și se făcu întuneric (povestiri), Editura Next Page. Foarte citite au fost și volumele: Despre nerăbdarea de a fi răbdător, Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru în dialog epistolar, Editura Humanitas, 2014 și Trei sute de ceaușești liliputani (în colaborare cu Vladimir Tismăneanu si Mihail Coșulețu), Editura Humanitas, 2016.

A performat și ca scriitor și ilustrator pentru copii, publicând Super! Sunt un gândac! (Editura Humanitas, 2015).

A fost inclus cu proză și poezie în mai multe antologii, dintre care cele mai recente sunt: #Rezist! Poezia, Editura Paralela 45, 2017; Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, Editura Paralela 45, 2018.

În toamna lui 2019 a publicat la Editura Paralela 45 romanul Alergătorul invizibil, care a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus.  

19 ianuarie 2005. Pictura realistă a lui Hopper transmite într-un limbaj al simplității, adesea minimalist, un puternic amestec de solitudine și melancolie. Sunt puține lucrurile care animă tablourile americanului, oamenii apar rar, totul e static, încremenit, de parcă lumea ar fi rămas pustie sau aproape pustie. Un aer de stranietate, metafizic, în genul lui Giorgio de Chirico, domină multe dintre lucrările care înfățișează «exterioare», așa cum sunt Le Bistro (1909), Skyline, Near Washington Square (1925), November, Washington Square (1932-59), Approaching a City (1946), High Noon (1949) ori Four Lane Road (1956).

Alteori se simte influența impresioniștilor Manet și Pissaro, a căror experiență e adaptată de Hopper la spațiul american. Cu adevărat excepționale sunt «interioarele», acele priviri aruncate în intimitatea unor personaje oarecare, mereu triste, parcă ușor epuizate, care fie abia au sosit de undeva, fie sunt în așteptarea cuiva sau a ceva. Poate cel mai valoros  tablou din acest ciclu este Hotel Room (1931), pe care am avut norocul să-l pot vedea la Thyssen-Bornemisza. O femeie aproape goală stă pe pat într-o cameră de hotel, ținând în mâini ceva ce pare a fi o scrisoare. Chipul îi este neclar. Lumina bate de undeva din spatele ei, printr-o fereastră ce nu poate fi văzută. Pe un fotoliu e rochia de care știm că abia s-a dezbrăcat, judecând după cum arată patul, după bagajele nedesfăcute așezate pe jos, după pantofii aruncați neglijent lângă o piesă de mobilier pe care se zărește și o pălărie. Oboseala, dezolarea, singurătatea, alienarea și, de ce nu?, plictisul sunt stările pe care această lucrare i le transmite privitorului.”

29 ianuarie 2008. Am citit în sfârșit Întâmplări în irealitatea imediată. Hipersensibilul Blecher scrie pagini orbitoare. Ai impresia că boala îi intensifică simțurile, că i le ascute. Suferința ia la Blecher forma unei autocunoașteri de-o originalitate neegalată până acum în literatura română. «Cred că sunt anumite uși pe care numai boala le poate deschide», spunea Gide în Jurnal. Chiar așa par să stea lucrurile. Când citești din Blecher ai impresia că ești în mintea unui bolnav care trece aproape pe nesimțite de la luciditate la delir. Efectul e extraordinar. Ar fi cinic să ne întrebăm ce ar fi însemnat Blecher fără boala care l-a răpus, dar e clar că autorul, cu inteligența-i ieșită din comun, și-a fructificat din plin amara experiență, ajungând să scotocească și în cele mai ascunse unghere ale ființei sale.”

26 ianuarie 2009. Există negativiști care contestă organizarea și manifestarea întregii lumi, dar care reușesc performanța de a nu-și dezaproba propria ființă. Ăștia sunt oamenii cei mai periculoși. În momentul în care ajung să dețină o anumită putere, încearcă cu toate energiile de care dispun să transforme lumea după propriul lor plac.”

12 ianuarie 2011. Scriu un roman pentru a ști cum să-l scriu pe următorul. Asta nu înseamnă că nu am speranțe de reușită și în privința acestuia. Speranța moare ultima. Sau altfel spus, speranța moare (sau nu) pe ultima pagină.

20 ianuarie 2011. Thomas Moran (1837-1926) pare să încerce în unele dintre lucrările sale să îmbine două lumi, două stiluri. Peisajele sunt înecate în viguroase cețuri, aburi, fumuri, nori, de parcă manierismul său obișnuit se ciocnește amețitor cu emoțiile dezlănțuite, cu ceva care amintește de William Blake și (mai ales) Willian Turner, cu ceva aflat, așadar, dincolo de rigiditatea care stăpânește în general arta lui Moran.

27 ianuarie 2011. Ger. Azi-dimineață parcă inspiram țurțuri.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.