În recenta sa lucrare, Călătorie în jurul omului, biologul Alexandru N. Stermin susține că ființa umană are capacitatea „de a se conecta și proiecta, de a rămâne o identitate și a deveni parte din ceva”, mai ales că omul se amestecă printre ceilalți, cu scopul de „a crea și a se crea”. Universul poeziei Adelei Greceanu dezvăluie, la tot pasul, o prezență a ființei umane, care, pe de o parte,   se împlinește, într-un mod afectiv și ludic, prin comuniunea cu ceilalți, iar, pe de altă parte, reușește să se detașeze de lumea înconjurătoare. Fapt care îi prilejuiește observații insolite, despre o realitate spectaculară, cameleonică, de-a dreptul, căci, nu de puține ori, confesiunile sale lasă să se întrezărească acele epifanii ale realului (Mușina), care transfigurează un cadru rutinier, încordat, cenușiu.

 În majoritatea textelor din antologia Șuruburi, șaibe, cuie, piulițe, de curând apărută la Editura Cartier, lumea din jur, obiectele, celelalte persoane, memoria unor locuri sau chiar uitarea sunt învăluite protectiv/ afectiv de forța incantatorie a unei sensibilități care îi conferă poetei, sursa de echilibru și de empatie, ambele necesare în metamorfozele onirice sau imaginative prin care trece lumea Adelei, a Provincialei ori a Domnișoarei Cvasi.

Întâlnim, în imaginarul fiecărui volum selectat, închegarea unui nucleu narativ care întrunește episoade, trăiri, tresăriri, arheologii ale unor gesturi sau vise, neliniști sau curiozități, toate aceste surse de vitalitate care sunt ,,asemenea vitraliilor care se văd mai bine cînd trece lumina prin ele. Lumina inteligenței, a empatiei” (Simona Popescu).

Fluxul electrizant al nevoii de adaptare

Apropierea de lumea obiectelor nu este deloc întâmplătoare. Oarecum, în aceeași linie ca la Petre Stoica, în textele din volumele Titlul volumului meu, care mă preocupă atît de mult… (1997) sau Domnișoara Cvasi, nevoia de consistență și de relief epifanic devine posibilă doar în preajma unor obiecte sau experiențe care alcătuiesc o geografie a inefabilului domestic sau intimist, nelipsit însă de un fond himeric sau oniric: ,,După ce ești sigur de obiectele cu contur precis (de exemplu și apa Lăsată în voia ei, în voia ei tristă sau veselă, și apa are contur precis), poți să începi apoi ceLelalte lucruri, cunoașterea lor fiindu-ți prilej de înțelegere” sau „Mai Ales vocea să lase o dîră albă peste care nu poți trece decît sărind sau Făcînd un pas mai mare decât ești obișnuit. Îți simți deodată simțurile despletite și împletite apoi frumos la loc.”  Proiecții neliniștite populează un univers în care spectrul traumatic își face simțită prezența sub forma unor fisuri ce reprezintă intervale încordate între un moment de acalmie și altul, în așteptarea iminentă a prăbușirii interioare: „O noapte întreagă am atîrnat deasupra unui hău, suspendată de Funiile subțiri și foarte întinse ale auzului. La un capăt funiile sînt Înfășurate strîns de unele neregularități ale realității, la celălalt capăt atîrn eu.” sau ,,Locul liniștii era în perete. A săpat prin el galerii complicate, pînă a răzbit printr-o fisură în casa noastră. Zîmbetul ei avea forma fisurii.”

Mișcările, faptele, ideile sunt străbătute de fluxul electrizant al nevoii de adaptare a sensibilității (provocate, uneori, de întâlnirea cu celălalt), la ritmurile fluide ale unei realități relativizate: „Apoi am plecat. Strada m-a condus pînă acasă și-a dispărut. Am mers după sifoane ca înainte. Aproape uitasem de întâmplarea aceea, cînd, într-o zi, l-am auzit strigîndu-mă. Numele meu venea de foarte departe. De atunci l-am așteptat cu un zâmbet permanent pe buze, pe care nu mi-l puteam reține și care se mișca pe față după bunul său plac” , întrucât, „ideal ar fi să-ți miști buzele după conturul lucrurilor” care, de cele mai multe ori, este un contur sensibil, aparent limitat, ce poate ascunde, totodată, o resursă inepuizabilă de imaginație, în pofida rigidității sale formale: ,,Important este să fii mereu conștient de faptul că lucrurile au imaginație, spre deosebire de tine, care trăiești de azi pe mâine, din mila lucrurilor.”

În relația cu nocturnul, vocea confesivă trece printr-o stare a unei detașări de sine, imperturbabile, aflate sub auspiciile unei seninătăți joculare: „Noaptea aceasta a fost foarte îngăduitoare cu mine. De dragul meu a suportat să fie hăituită de o ploaie rece, cu stropi ascuțiți, foarte periculoasă pentru ea. Aproape că mă ruga să o traversez, să o aleg. Spre sfîrșit a început să se strecoare în noapte o dîră alburie, umedă ca atunci cînd torni lapte în cafea. Mi-am făcut curaj și am ieșit prin noapte, puțin înainte să se schimbe la chip. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că noaptea este doar o pieliță subțire prinsă pe o ramă într-un perete, ușor de străpuns.”

Firescul ca revers al neliniștii

Volumul Înțelegerea drept în inimă (2004) cuprinde o desfășurare de notații jurnaliere, străbătute, pe alocuri, de un aer reflexiv, puțin sentențios, care gravitează în jurul celui ales ca partener de viață sau ca partener de imaginație. Derularea acestor notații se realizează într-un mod caleidoscopic, în ideea surprinderii unui bilanț afectiv de fapte, gesturi, vorbe sau sensibilități, în continua îmbinare dintre realitate și poezia, dintre social și inefabil, dintre încordare și detașare. Prinde contur un desen al sentimentului erotic, perceput, în primul rând, ca un corelativ obiectiv al vieții zilnice: „E straniu ce simt cînd mă întâlnesc cu prietenii. El face cît toți la un loc. Mi-e teamă de asta. Ei vor să-l înlocuiască” sau „Firescul ne-a făcut să ne întâlnim. Mă las cu totul în mâinile firescului. Îmi urmez coincidența.”  O atitudine defensivă este exprimată de ștergerea conturului acestei lumi, care îi trasează poetei limitele și închistările: ,,Mi-am șters contururile cu care mă loveam de lume. Contururi muritoare”; frica expune trupul la o comuniune a fragilității relaționale și senzoriale, unde, din nou, fisurile lasă locul de trecere al unui preaplin, de cele mai multe ori, negativ: „Trupul cu fricile lui e fragil. E o armură spartă prin care poate pătrunde ce nu e iubire. Pe-acolo pătrund și greșelile celuilalt”.

Din realitatea interioară se desprind, ca niște atomi ai stabilității, liniștea, somnul și vederea, cele care conferă, în afara simțului de orientare și de percepere a celor din jur, cadrul unei existențe mult prea fragile, expuse în lumina crepusculară a acceptării de sine: „Mult timp am tăcut. Am fost într-o transă de tristețe. Nu știu care este opusul ei. Dar văd cum trec vie prin toate și, tăcînd, descopăr înăuntru o dorință compusă din liniște, somn și vedere”.  În timp ce firescul reprezintă o proiecție a celuilalt, în preajma căruia existența se lasă străbătută de efluvii ale unui echilibru de un cromatism ambiental, cu destule nuanțe apolinice: „Dacă ai ajuns la calmul alb, piatra ta se învechește brusc cu câteva mii de ani. Firescul are două brațe întinse și niște ochi închiși ca pentru somn. O liniște se mișcă perfect prin el. Firescul nu are sânge, dar zâmbește constant și acum poartă pe cap burta mea de lumină.”

Provincia interioară

Ultimul volum antologat este cel apărut în 2014, Și cuvintele sunt o provincie, care conține texte, diferite oarecum ca abordare discursivă și viziune tematică, față de cele întâlnite până acum. Poemele vorbesc despre  experiența poetei care trăiește într-un alt oraș și, în permanență, încearcă să rămână conectată la fluxul unor evenimente, personaje sau locuri care alcătuiesc o panoramă a unei lumi aflate la confluența dintre o jovialitate balcanică și o dinamică a existenței, mereu pulsatile, pline de culoare locală sau de un pitoresc frust al cotidianului.

Condiția de provincială îi oferă Adilei, care urmărește lumea de afară, de la etajul opt, un spectacol butaforic de caractere și portrete. În primul rând, pentru poetă, a te simți provincială este sinonim cu a fi sau a trăi singură. Numai că, măsura singurătății o dă acea izolare prielnică observării a tot felul de evenimente și de oameni care se perindă în preajma unui cimitir, a unei florării sau care se concretizează prin prezențe sonore, dincolo de zidurile apartamentului, implicate în activități gospodărești, caracterizate printr-o regularitate a rutinei și a blazării cotidiene: „Dacă m-ar privi cineva din spate,/ cum stau la fereastră/ și mi-ar vedea coama brună/ atîrnînd pe spinarea de femeie sau de fetiță,/ s-ar putea gândi: / Iată imaginea singurătății!/ Și, într-o oarecare măsură, ar avea dreptate./ Dar numai pînă cînd cuvântul lui,/ ,,singurătate”,/ s-ar întâlni cu cuvîntul meu/ ,,provincială”” (Provincialii).

Cu toate acestea, a deveni o provincială în relația cu acele cuvinte rostite cu prilejul diferitelor evenimente zilnice, presupune o asumare a unui statut special, al unei distanțări față de semnificația lor, mereu actualizată cu fiecare experiență în parte. Cuvintele circulă între oameni, sporind, uneori, un sentiment al înstrăinării în care crește tensiunea confesivă a celei care privește realitatea, cu ochii unui hermeneut al neprevăzutului și al iluziei: „Îmi lipsește cu desăvârșire talentul de a fi femeie. / Sunt o provincială vizavi de dragoste./ Folosesc mai mereu cuvintele altora/ când trebuie să vorbesc./ Sunt o provincială vizavi de limbaj./ De obicei prefer să stau în garsoniera mea de 18 mp și/ să mă uit pe geam de la etajul opt./ E bine că nu sunt nevoită să spun ce văd și/ ce gândesc./ Dacă m-ar privi cineva din spate,/ ar vedea o spinare de femeie sau de fetiță,/ pe care atârnă o coamă de păr brun./ Pe străduța care desparte blocul de cimitir,/ trec dintr-o dată patru, cinci, șase oameni pe biciclete./ Viteză. Soare./ În cimitir au înflorit castanii./ Provinciala de mine vede toate astea,/ dar nu-i nimeni să o privească din spate” (Provinciala).

În universurile acestor volume selectate în antologie și însoțite de fotografiile Elenei Donciu, iubirea, apropierea de celălalt, de obiecte sau de partea lor întunecată, îi oferă poetei prilejul unor experiențe sau experimentări ale unor situații aflate, de-a dreptul, la limita dintre vis și reverie. A povesti sau a te povesti pe tine însăți presupune cunoaștere sau auto-cunoaștere, în măsura în care propriile tale aventuri identitare, atât de felurite și bogate în proiecții imaginare, pot ilumina vitraliile epifanice ale lumii acesteia.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.