Tocmai am terminat de recitit una dintre cărțile lui Robert Musil, „Die Verwirrungen des Zöglings Törleß” („Rătăcirile elevului Törless”). Vreau să scriu câteva rânduri la cald, fără pretenția de a face neapărat o cronică, ci mai degrabă cu intenția de a consemna, ca într-un calendar de lectură, faptul că m-am reîntors la această carte care nu și-a pierdut în totalitate prospețimea, în ciuda unor lungimi care azi ar putea fi lesne catalogate drept „burți textuale”, pasaje în lipsa cărora volumul n-ar fi pierdut nimic, ci dimpotrivă, ar fi câștigat poate în suplețe și în concizie.

Nu vreau să mă erijez într-un judecător al operei de tinerețe a lui Musil. Probabil că, luate la mână, multe dintre cărțile iubiților noștri clasici, care ne-au încântat realmente cândva, ar cădea victime retalierilor de moment și judecăților, să le zic așa, mature. Ceea ce ne-a încântat cândva prin luminozitate și erudiție, acum ni se pare că pică în penumbrele prețiozităților pseudofilozofice. Probabil că e un pic de adevăr aici, mai ales că recent mi s-a întâmplat același lucru cu Marin Preda.

Totuși, nu m-aș grăbi să judec prea aspru o carte care, așa cum spuneam, în punctele ei esențiale (și nu e aici o ironie caragialescă), se susține încă datorită solidității fundamentului. Pilonii textuali sunt viabili și nu de puține ori demonstrează chiar o forță mai mare decât multe dintre cărțile lăudate ale momentului. Probabil că, dintr-o necesară igienizare, ne-ar trebui o sporită frecvență a întoarcerii la clasici. Astfel am putea înțelege mai lesne că, lăudând exagerat producțiile prezentului, uităm să ne aruncăm privirea în trecut și picăm în eroarea de a nu mai păstra în obiectiv adevăratele puncte de reper ale literaturii.

La o nouă lectură, „Rătăcirile elevului Törless” mi s-a părut nu neapărat o carte a tranziției către maturizare, ci mai degrabă una a confuziei și a valorilor încremenite. Cred că Musil a scris o carte foarte îndrăzneață pentru vremurile ei (a apărut în 1906), judecând măcar după faptul că Europa se afla nu numai la începutul unui secol teribil de turbulent, poate cel mai tragic din istoria omenirii, ci și într-o epocă imediat postvictoriană (regina Victoria murise doar cu cinci ani în urmă).

Îmi imaginez că, în general, subiectele legate de sexualitate erau tabu, iar atingerea unor astfel de problematici în literatura vremii – ca să nu mai vorbesc de homosexualitate – putea pune într-o postură delicată nu numai autorul, ci și pe toți cei care contribuiau la apariția unei astfel de cărți. Sigur că apariția în 1913 a volumului „Du côté de chez Swann” al lui Marcel Proust a ridicat considerabil miza, ca să nu mai vorbim despre faptul că, până la acest episod, existase scandalul Oscar Wilde (încheiat, totuși, tragic) în ultimul deceniu al secolului XIX.

Probabil că exemple ar mai fi. Cert este că, neavând la îndemână libertatea din ziua de azi (când teoretic se poate scrie orice, oricum, pe acest subiect), Musil a fost nevoit să creeze un halou filozofic, să îmbrace subiectul în pânza proteică a raționamentelor, a divagațiilor și a diluării până aproape de disoluție a unei teme extrem de sensibile, în care se bat cap în cap două lucruri: pe de o parte, educația strictă, care nu tolerează derapajele, iar pe de altă parte libertinajul minim necesar, în lipsa căruia explozia hormonală, firească în fond, ar fi putut provoca dislocări fatale „principiilor înalte”.

Musil și-a pus obiectivul pe acest elev de condiție bună, Törless, urmărindu-i aproape cu obstinație frământările, teoretizând uneori până la saturație schimbările provocate în eroul nostru de tulburările acneice. Prins în plasa unor prietenii mai degrabă păguboase (Reiting și Beineberg nu par cei mai de treabă adolescenți din misterioasa și pretențioasa școală din W.), Törless este nevoit să accepte ca „principial” tratamentul la care este supus un al patrulea coleg, Basini, în urma comportamentului imoral al acestuia.

A fost vorba, în fond, de o găinărie subtil orchestrată de Reiting și Beineberg, care l-au forțat pe dezechilibratul Basini (mereu în deficit pecuniar) să-și răscumpere datoria lăsându-se supus unor corecții morale și chiar fizice, ca să nu mai punem la socoteală umilințele de neacceptat pe care a trebuit să le îndure sub presiunea unui eventual denunț care ar fi însemnat practic exmatricularea.

În acest fel „sclavul” Basini reușește cumva să-l tulbure pe Törless și nu numai să-l atragă de partea sa, ci și într-o aventură puberă care – o spune și vocea narativă – nu era un lucru neobișnuit în școlile de băieți ale epocii. Ca să dau un exemplu la îndemână, aceste „rătăciri” ale lui Törless și-ar putea găsi un echivalent mai aproape de zilele noastre în „rătăcirile” adolescentului Elio din cartea lui André Aciman, Strigă-mă pe numele tău. Sigur, păstrând proporțiile și reevaluînd cumva împrejurările.

Sunt, în această carte, multe subtilități și raționamente excesive, care plictisesc probabil un cititor neexersat în lecturi elaborate în genul „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann sau „Jocul cu mărgele de sticlă” al lui Hermann Hesse. Mărturisesc că și eu m-am rătăcit de câteva ori. În orice caz, trecând peste toate astea și rămânând doar la impresia de ansamblu, cred că la mai bine de un secol de la apariție „Rătăcirile elevului Törless” nu este deloc o carte îmbătrânită.

Aș zice că, dimpotrivă, e un exemplu de concizie (deși mă contrazic oarecum), având în vedere că, așa cum e și „Lupul de stepă” al lui Hesse, are mai puțin de 200 de pagini (în colecția „Cartea de pe noptieră”, apărută la Humanitas în 2004, are vreo 190), ceea ce denotă faptul că acum o sută de ani autorii cu volume și nume grele (chiar Musil are „cărămida” numită „Omul fără însușiri) erau capabili să dea și cărți „grele” doar la figurat. „Rătăcirile elevului Törless” este, indiscutabil, una dintre ele.

Foto credit Robert Musil: https://www.bbc.co.uk/programmes/b03ncph0

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment