Niște avioane își lasă aspirațiile lor înalte ca dâre albe pe cer, soarele alunecă pe geam și-mi încălzește jumătate de cap, AccuWeather zice că sunt 12 °C, dar că se resimt amabile cât un 14°C, iar în următoarele patru ore va fi “lumină grea”. Ore în care sper să ajungă la voi scrisoarea asta pe care nu apuc să o mai termin.
Am început-o în cap, acum două zile, nu am reușit să scriu în aglomerația familiei, musafiri știți cum e: kncjkhdrwmz@&€?#%*+gidc£!
Zgomotul de fond al vieții de zi cu zi devine mai puternic când ai ceva de făcut.
Apoi, sincer, și să citesc m-am codit. Deși citisem cartea în vară cap-coadă. Bizărăciune mai sunt, zău! Cum să citești greu ceva ce ai citit deja? Păi uite așa. Dincolo de pielița oboselii ce-mi crește peste minte uneori, citesc greu când textul are greutate. Când fiecare cuvânt îți umple ochii, îți alunecă în cap – alene pentru că ia timp să fie privit pe toate părțile, în deplinătatea sensului în care a fost folosit.
Am stat concentrată, strânsă – mică, cu picioarele sub mine și mintea căscată de plăcere să nu pierd ceva, să privesc cum se prindeau de mână cuvintele lor. Aproape m-am făcut de hârtie infuzată de ce-și scriau doi nebuni, unul după celălalt. Mi-a fost greu să aleg doar una-două scrisori. M-am simțit ca un măcelar ciopârțind corpul poveștii, excizând fragmente din conversații. Dacă aveam timp și ochi eu de buchisit, voi de citit, mai că v-aș fi transcris toată cartea sau măcar partea cu ei doi. Și așa, cum-necum, weekendul ăsta vă trimit un plic încărcat. Sper să aveți stare și răbdare, să le citiți, să nu mă înjurați că-i mult… Ba bine că m-am oprit chiar, însă, când citești clitorisului în loc de cititorului și alte bălării de genul, pesemne că ori ești obosit ori te-a lovit dorul de careva sau ambele. Dar e clar că trebuie să te oprești.
Scrisoarea mea către voi, începută dimineață, mi-a tot fost spartă de zgomotul zilei: Ai luat apa? Mi-am uitat încărcătorul. Stai, întoarce-te după renul fetei, plânge că l-a uitat pe masă-n camera ei. Să iei sacoșa. Pai trimite-i un uber. ș.a.m.d.
Acum, cu muzica din căști astup cuvintele dintre fiică-mea și soră-mea, mașina acoperă kilometri până ce eu înaintez în doar câteva propoziții, tiruri albe trec prin stâga ca niște omizi cu superputeri, privesc doar periferic la toate și mă gândesc la somn, perne, dor, somn, perne, soare, dor … și ideilei Marinei despre fidelitate:
Fidelitatea – ca și infidelitatea – dezunesc totul!
Deși, la nivel semantic, înțeleg sensul, nu înțeleg fidelitatea. Nu funcționez pe fidelitate, ci pe intensitate. Deși pot avea manifestări similare și chiar poți ajunge la abstinență în baza oricăreia dintre ele, sunt două chestiuni distincte. Prefer fidelitatea pentru un principiu în defavorea fidelității pentru un om.
Intensitatea – când asta nu mai există, în fapt rămâne acel spațiu pe care oamenii îl locuiesc cu respect pentru a păstra ceea ce s-a construit până la un punct, rămân acele valori în baza cărora partenerii, uneori, continuă o altfel de însoțire. Pe scurt, pentru mine, există doar intensitate, restul sunt alegeri, obligații, datorii morale ș.a.m.d.
Desigur, nu trebuie să fiți de acord cu mine ori cu Țvetaieva, dar nici nu vă las scrisoarea respectivă – sâc! Nu de alta, dar sper să vă conving să citiți cartea și doar din curiozitate față de o pasiune între doi oameni pe cât de similari în interioritatea poetică pe atât de diferiți în spirit.

Cățelul vecinei, Dodo, enervează un cocoș, pe uliță trece o mașină bleumarin din care șoferul strigă noul stil de viață la sat: Avem ardei gras roșuuuu, clementine, portocale, mere, bananeee! Avem ardei gras roșuuu (…) și eu mă grăbesc să vă închei scrisoarea cu o poezie a Marinei Țvetaieva și cu speranța că vă veți răsfăța cu epistolele dintre ea și scriitorul Boris Pasternak măcar un pic.
Acum, pe ultima sută de metri, la ultima gură de cafea, scap un hohot de-mi tremură degetele pe taste. Cum spuneam, am început scrisoarea asta în cap acum două zile, m-am apucat de scris la tivul dimineții, am continuat-o pe drumul național DN 2 și o termin cu picioarele în frunzele decăzute ale nucului plantat de bunicul acum 70 și ceva de ani. V-am povestit despre intensitate în vreme ce o găină cotcodăcea nevoie mare că se ouase într-un morman de crengi – deci în libertate.
Cu întârzieri și zgomot,
G.
Tentativă de gelozie
Cum trăieşti cu alta, oare,
E mai simplu? – Vâsle bat! –
Ca profilul unor ţărmuri,
Iute, s-a îndepărtat.
Amintirea mea, un plaur?
(Sus, pe cer – nu pe talaz!)
Suflete surori voi-v-aş
Nu îndrăgostite – azi!
Cum trăieşti oare cu-o simplă
Muritoare? Fără zei?
Suverana-i detronată,
Tu, la fel (naintea ei).
Cum trăieşti – cu griji mărunte?
Te strecori? Te îmbrânceşti?
Veşnic bir banalităţii,
Sărăcuţele, plăteşti?
“Neorânduială, zbucium –
Basta! Casă-mi închiriez.”
Cum trăieşti cu-o oarecare –
Tu, alesul meu, ales?
Sunt merindele mai bune,
Mai fireşti? Zi tot ce ai!
Cum trăieşti cu-n simulacru,
Tu, despot peste Sinai!?
Cum trăieşti cu o străină
De prin preajmă? Dragă – da?
Al lui Zeus frâu, ruşinea,
Nu loveşte fruntea ta?
Cum trăieşti – voinic şi teafăr –
Cântecele sună? Tac?
Rănile conştiinţei treze,
Sărăcuţele, ce-ţi fac?
Cum trăieşti – e greu tributul –
Cu o marfă dintr-un vraf?
După marmuri de Carrara,
Cum trăieşti cu-n ghips, cu-n praf?
(Dintr-un bloc era zeiţa,
Dăltuit – şi-apoi zdrobit!)
Cum trăieşti cu-o oarecare,
Tu, stăpân al lui Lilith!?
Eşti sătul de noutatea
De la târg? De vrăji sătul?
Cum trăieşti cu-o pământeană,
Simţu-al şaselea de nu-l
Afli-n ea? Dar fericire
Ai găsit? În negrul hău –
Cum trăieşti, iubire? Greu ţi-e?
Cum, cu altul, îmi e greu?
Am cules scrisori din volumul Roman epistolar 1926, Rilke, Țvetaieva, Pasternak, Editura Ideea Europeană, 2006, traducere Janina Ianoși, Adaptarea comentariilor și note de Ion Ianoși pag. 114, 115, 116, 117, 118, 119, 120, 121, 175, 176, 177, 178, 179, 187,188, 189, 190.
MARINA ȚVETAIEVA lui BORIS PASTERNAK
II
St. Gilles-sur-Vie, 25 mai 1926, marți
[…] Boris, tocmai am venit de la mare şi am înțeles ceva.
Permanent, chiar din momentul în care, pentru prima oară n-am iubit-o (în copilărie am iubit-o, ca și iubirea), mă străduiesc s-o iubesc, în speranța că, poate, am crescut, că m-am schimbat, ei bine, pur și simplu: nu cumva, pe neaşteptate, îmi va plăcea? Exact ca în dragoste. Identic. Și, de fiecare dată: nu, nu e A MEA, nu pot. Aceeași pasionată dorință de a intra în joc (dar fără să mă joc! niciodată!), o extremă maleabilitate, încercarea de a pătrunde prin cuvânt (cuvântul înseamnă doar mai mult decât lucrul: el însuși – e lucrul, care este numai – semn. Să denumești – să reifici, nu să dezîntrupezi) – și – împotrivire. Și aceeași neașteptată fericire, pe care o uiți imediat ce ai ieșit (din apă, din dragoste) – de nereconstituit, de neinventariat. Pe mal fiind, am notat în carnețel, ca să-ți spun ție: există lucruri față de care mă aflu într-o permanentă stare de renunțare: MAREA, IUBIREA.

Dar știi tu, Boris, acum când mergeam pe plajă, valurile mă lingușeau fățiș. Oceanul e ca un monarh, ca un diamant: el îl ascultă numai pe cel care nu-l cântă. În schimb, munții -sunt recunoscători (dumnezeiești). A ajuns oare, în sfârșit, la tine al meu (Poemul Muntelui)? Vânătorul de șoareci citește-l, pe cât posibil, cu glas tare, pe șoptite, doar mișcându-ți buzele. În special Retragerea. Ba nu, totul, totul. Ca și Flặcăul, e scris din glas. Scrisorile mele nu sunt premeditate, dar și tu și eu trebuie să trăim și să scriem. Pur și simplu – voi muta minutarul. Aproape am terminat ce am scris despre tine şi mine, (Vezi, dară, că nu mă despart de tine!) Impresia a ceva prețios, dar frânturi. Până unde descoperă cuvântul, lucrul! Am în vedere anumite strofe. – Am dorit cu pasiune s-o descriu pe Euridice: în așteptare, plecând, îndepărtându-se. Prin ochi sau prin răsuflare? Nu ştiu. Dacă ai ști tu, în ce măsură văd eu ladul! Mă aflu încă, probabil, pe o foarte joasă treaptă a nemuririi.
_________________________________
Boris, eu ştiu de ce nu te duci după lucrurile mele la N[adejda] A[leksandrovna]. Dintr-o anumită mâhnire, dintr-o autoapărare, așa cum fugi de scrisul care pretinde persoana ta în întregime. Se va termina prin faptul că se va pierde totul, toți acei Goethe ai mei. N-ar fi mai bine să i se transmită (să-i transmiți tu) Asiei rugămintea mea? Îl aștept pe Schmidt.
MȚ
Nu-ți scriu oare prea des? Am în permanență chef să stau cu tine de vorbă.
26 mai 1926, miercuri
III
Bună, Boris! E șase dimineața, totul adie și suflă. Tocmai am alergat pe cărăruie, la fântână (două bucurii diferite: găleata goală, găleata plină) și, cu tot trupul, întâmpinând vântul, i-am dat binețe. În pridvor (cu găleata, acum, plină), al doilea de paranteze: toată lumea încă mai dormea – m-am oprit, mi-am ridicat capul în întâmpinarea ta.
Așa trăiesc eu cu tine, dimineața și noaptea, trezindu-mă în tine, culcându-mă în tine. Da, tu nici nu știi, am versuri dedicate ție, chiar în toiul Muntelui (Poemul Sfârșitul – una la mână. Numai că Muntele e de mai înainte și – chipul bărbătesc dintru început fierbinte, îndată la cea mai înaltă notă, în timp ce Poemul Sfârșitului – amărăciune femeiască dezlănțuită, izbucnire de lacrimi, eu, atunci când mă culc — nu-s eu când mă scol! Poemul muntelui – un munte văzut de un alt nume. Poemul Sfârșitului – un munte peste mine, eu – dedesubtul lui.) Da, și ca o lamă înfiptă în mine, versurile către tine, cumva neterminate, chemare către tine din mine, către mine din mine.
Fragment:
[..] În schimbul de focuri – scitul.
în dans creștinesc – cravașa.
– Mare! – prin ceruri mă-ncumet în tine.
La fiecare vers –
Ca la un tainic fluier
Mă opresc.
Urechile-mi ciulesc.
În fiecare strofă: stai!
La fiecare punct – comoară.
– Ochiule! – înspre tine-n lumină, mă desfac.
Mă despart. De jale
Pe ton de chitară
Mă reclădesc,
Mă recroiesc [..]
Un fragment. Poezia întreagă nu ți-o trimit din cauza a două găuri rămase neastupate. Numai să vrei, și poezia va fi terminată, și asta, și altele. Da, ai cumva trei poezii: DOI, trimisă de mine fie, în vara lui 1924, acum doi ani, din Cehia („Elena, Ahile – Perechea despărțită”; „Aşa treceam noi doi unul pe lângă altul”; „Știu – Tu singur eşti cu mine din același trunchi”). Nu uita să-mi răspunzi. Ca să ți le trimit.
[…] Ce altceva, Boris? Pagina se termină, ziua începe. Tocmai am venit de la piață. În sătuc e sărbătoare azi – primele sardele! Nu de cutie, ci din năvoade. Știi tu, Boris, marea începe să mă atragă, printr-un soi de curiozitate păcătoasă – ca să mă conving de propria mea inconsistență.
Îți îmbrățișez capul – mi se pare că e atât de mare – judecând după ce se află în el – încât parcă aș îmbrățișa un întreg munte – Uralul. „Pietrele Uralului -, încă un ecou din copilărie! (Mama și tata plecaseră în Ural după marmoră, pentru muzeu. Bona spunea că noaptea şobolanii i-au mâncat picioarele. Tarusa. Cravașele. Cinci ani.) Pietrele Uralului (UN FUND DE ȚARĂ) şi cristalele contelui Harrah (podul Kuznețki) – iată întreaga mea copilărie.
Așadar – greutatea mare și cristalele.
_________________________________
Pe unde o să fii la vară? Aseiev s-a însănătoșit? Nu fi bolnav.
Ce altceva?
– ASTA-I TOT! –
M
Bagi de seamă că mă dăruiresc ție PE BUCĂȚELE?
BORIS PASTERNAK – MARINEI TVETAIEVA
[Moscova], 5.V. [19]26
Într-una din aceste zile va sosi și răspunsul tău. Va fi poate nevoie de o reacție telegrafică. În cazul acesta, pentru tine pauza asta imensă se va întrerupe prin laconismul hodorogit al unei depeșe. De mult, de mult, nici nu-mi mai amintesc de când, a sosit din Paris ultima ta scrisoare, cam rece, și despre Hodasievici. Greșesc: cu o răceală corespunzătoare alei mele la adresa lui Hodasievici. În acea zi am aflat nu că te voi vedea la St. Gilles. Se întâmpla asta înainte de scrisoare, și răceala scrisorii mi-a ușurat povara conştientizării acestui lucru. Și totuși, poți să mă îngropi în gheață, tot insuportabil ar fi.
Iartă-mă că m-am ambalat atunci în mod atât de imposibil. N-ar fi trebuit. Ar fi trebuit să rămână secretul meu renăscător, până la întâlnirea cu tine. Aș fi putut și trebuit să ascund de tine faptul că, niciodată de acum inainte, n-aș mai putea înceta să te iubesc, că tu ești unicul meu cer legiuit și soție într-atât de legitimă, încât încep să simt în acest cuvânt, prin forța care se revarsă din el, o nebunie ce nu sălășluise în el niciodată odinioară.
Marina, mi se face părul măciucă de durere și de frig, atunci când te numesc.
Și nici nu te mai întreb dacă vrei sau nu, altfel spus, dacă îngădui sau nu, pentru că, avântându-mă, cu întreaga mea făptură, spre lumină și fericire, aș echivala cu tine chiar și amarul refuzului tău, cu alte cuvinte cu acea unicitate ce-ți smulge inima, de care nu-mi va mai fi dat să mă despart vreodată.
Eu n-am spus aproape nimic, și totuși Jenia a aflat totul, în primul rând dimensiunea și irevocabilitatea. Si, în acest curent de aer tăios și fierbinte, ea a început, zi de zi, să crească în plan moral, până la a deveni totalmente de nerecunoscut. Ce durere îngrozitoare să vezi așa ceva și să înțelegi, și să o iubești în această măreție și suferință a ei, fără s-o poți lămuri că, deși lăuntric, totul poartă în mine pecetea ta, că o îmbrățișez pe ea cu o tandrețe nu mai mică decât pe fiul meu, deși nu știu unde și când se distribuie și se împlinește lucrul acesta în vremuri. Dacă reușesc, o trimit peste vară, împreună cu băiatul, la sora mea, la München.
Dacă izbutesc totul în timpul verii, toamna mă voi duce și eu. Dacă nu, mă așteaptă o iarnă înspăimântătoare, sufletește abisală, doar pe urmă, în sfârșit, primăvara. Nu există pe lume soroace mai lungi, ele sunt inadmisibile, inimaginabile. Ce înseamnă ultima ta frază din chestionar: „Viața e o gară; voi pleca în curând, unde-nu spun”? (N-am la mine chestionarul, citez din memorie) Nu m-am neliniştit, am înțeles-o ca pe o proclamare a nemuririi, cu accentul pe ea, pe secret și pe credința, și nu pe imedialitatea literală, așa cum a înțeles Asia, năpădindu-mă cu o neliniște fără ieșire (pentru că era interpretarea surorii tale). […]
Dar o asemenea avalanșă zilnică de semne prevestitoare! Toate triumfă, o iau înainte, dăruiesc, se jură. Să le enumăr e imposibil. Dintr-o dată le-am devenit tuturor pe plac. Și-au amintit de mine și sunt copleșit din toate direcțiile. Cât de special de frumoasă ești tu, atunci când, exclusiv întâmplător, te strecori în vârtejul acesta de simpatie.
De pildă, se spune așa și pe dincolo despre mine. lar apoi, așa, dintr-o dată (trebuie adăugat că omul care vorbește nici măcar nu știe dacă noi doi ne cunoaștem sau nu), comunicarea entuziastă că Verstele tale circulă prin Moscova, copiate de mână.
Sau, uneori, indirect, o scrisoare despre faptul că, în ultimul timp, ceva se întâmplă, cu siguranță, cu mine, întrucât corespondentul sau corespondenta mă visează deseori etc. etc. Exact așa de parcă ți-ai fi făcut rost sau ai fi pus pe lângă mine niște Pitii speciale. Am început să încurc până la absurd două cuvinte: eu și tu.
[Moscova], 8. V. [19]26
Îți mulțumesc și cred. Ce greu e să scrii. Câte s-au adunat și irosit în săptămâna asta! Tu mi-ai arătat țărmurile. Oh, cât sunt de al tău, Marina! Pretutindeni, pretutindeni. lată și răspunsul tău. E ciudat că noaptea nu fosforescentizează. N-aș scăpa o asemenea vrajă. M-am tot învârtit în jurul aceluiași lucru. De douăzeci de ori am pornit și de douăzeci de ori m-a oprit glasul pe care îl urâsem cât timp fusese al meu. Și aici mi-ai luat-o înainte! Şi încă cum! Știi tu oare că, atunci când vorbești, depășești întotdeauna imaginea ta, chiar şi atunci când ea este inspirată de adorație?
I-am spus lucrul acesta, zilele trecute, unui individ, așa. Îmi scrie un om pe care eu îl iubesc până la uitarea de sine. Dar este cineva atât de mare, și lucrul acesta îl atestă în asemenea măsură scrisorile sale, încât uneori e dureros să-l ascunzi de ceilalți. Această durere se și numește fericire. Tu nici nu știi totul. M-ai pus la lucru. Dar cum să-ți mulțumesc eu ție pentru faptul că, ușurându-mi astfel despărțirea, este a treia lună de când asimilezi tu pentru mine o parte a oamenilor și a împrejurărilor? Eu vorbesc de tine ca despre un principiu. Cum se explică așa ceva? Unii se raportează la el ca la o nestemată. Ca la un lucru încărcat cu aur, cu dragoste și grijă. Și pentru că eu sunt încărcat cu tine, îi iubesc pe toți pentru atitudinea asta. Pentru intuiția lor, pentru supunerea lor față de ceea ce mă face pe mine, fără îndoială, să fumeg.
Îți voi scrie imediat ce va fi gata Schmidt. Numai în felul acesta mă pot constrânge să mă apuc de lucru. Asta se va întâmpla cam peste trei săptămâni. Voi avea atunci multe de povestit. Tu trăiești totuși aici, putând să palpezi din plin diferitele întâmplări petrecute cu mine. Dar despre asta, astăzi, nici o vorbă. Când îți voi scrie, voi fi singur.
Răspunsul tău e fermecător, nemaiîntâlnit. Dacă vorbele mele despre vacarmul (imposibil de departe, dumnezeiesc, nobil) al legitimității ți se pare a fi în contradicție cu ultimele tale cuvinte despre căsătorie, șterge-le, ca să nu le mai vezi. De fapt, eu exprim prin ele ceea ce constituie anume esența și suflul scrisorii tale. Vara, toamna și iarna vor fi cazuri și intervale când ni se va părea că am pornit-o în răspăr cu primăvara, de-a curmezișul ei. Pentru zilele acelea îți doresc eu fericire, ție şi mie. Adaug acestei scrisori ceva neterminat, început în aşteptarea răspunsului tău. Acestuia și nici celui din urmă, în care-i vorbesc nisipului plajei din St. Gilles despre timiditatea și supușenia mea, și despre tot ce ar mai trebui pentru îmblânzirea văzduhului, să nu le răspunzi.
Hai să tăcem, și să trăim, și să creștem. Nu mi-o lua înainte, sunt atât de rămas în urmă. Şapte ani am fost un cadavru moral. Dar tot te voi ajunge din urmă, ai să vezi! La harul tău extraordinar nu mă pot gândi. Cândva am să-l ghicesc, și asta se va întâmpla instinctiv. Harul tău dat la iveală, limpede, te copleșeşte prin faptul că, devenind o datorie, îl înalță pe om. El numește libertatea ca pe o chemare, ca pe un țărm unde poți fi întâlnită tu. Vara anului 1917 a fost o vară a libertății. Mă refer la poezia timpului și la poezia mea. În Schmidt, ea este copleșită de emoție, partea aceasta foarte a mea se luminează și cade ostenită în versuri de acest fel:
O, idole al statului!
Veșnică anticameră a libertății!
De prin cuști veacurile se strecoară,
Prin Coliseu hălăduiesc jivine,
Şi veșnic mâna se întinde
Prin chiciura jilavă peste veacuri,
Îmblânzind hiena prin credință.
Și-ntotdeauna e făcut un pas
De la circul roman către biserica romană,
Dar noi trăim pe o măsură neschimbată,
Noi, oamenii din catacombe și caverne.
Până la acestea, versurile au o mişcare și s-ar putea chiar nici să nu fie proaste. Le citez însă pe acestea de dragul ideii.
Aici străbate în temă influența ta (jidanul, renegatul ș.a. din Poemul Sfârșitului). Dar tu le-ai luat pe astea drept simbol, și pe vecie, în mod tragic, iar eu, cu exactitate, ca pe o trecere permanentă, aproape ca pe un canon ornamental al istoriei: arena trece în primele rânduri ale amfiteatrului, temnița – în guvern, sau, şi mai bine: aruncând o privire asupra istoriei, ai putea crede că idealismul există în primul rând pentru a fi negat. Iartă-mă pentru rugămintea mea tipicară și meschină, și nu te mira de spiritul meu practic neașteptat. Nu toți înțeleg că, în Potiomkin, cuvintele „La prânz, lângă cazan, nu se așezau, ci mâncau în tăcere apă și pâine” nu sunt o greșeală întâmplătoare, ci sunt spuse așa în mod intenționat! Tocmai acest mâncau este o expresie soldățească sau, mai degrabă, de cazarmă, și nu diversele „haleau” sau „înfulecau”, sau alte verbe folosite în civilie sau acasă.
De altfel, această expresie a fost luată din documente. Așa că, iată ce vreau eu să te întreb: n-ar trebui oare însoțite anumite expresii, precum „învălătucirea punții”, ,,argatul-remorcă” și altele, de note de subsol explicative, și n-ar trebui dată printre ele o notă și pentru „mâncau”? Dacă ești de acord, aş da cu asterisc pur și simplu extrasul documentar: „Borşul era imposibil de mâncat, în consecință echipajul a rămas fără un prânz gătit și a mâncat numai apă cu pâine”. […]
Ce crezi? Cât îmi detest scrisorile! Dar, întrucât răspund scrisorilor tale prin continuarea și încheierea lui Liuvers și, întrucât orice aş mai scrie în locul acestor prostii, încheiate cu trei pagini confuze privind notele de subsol și, din nou, despre viermi, rezultatul ar fi același, îți trimit, în consecință, aceste răbufniri de stupiditate înfierbântată. Marina, îți spun sincer, temeritatea îmi este inspirată de fatalism, adică de credința în întreg, de un dispreț pentru detalii, extins în timp. Am avut o săptămână în care m-am izolat cu totul de familie. În iarna care a trecut m-au năpădit deseori diverse presimțiri privind vârsta şi bolile.
E uimitor cum te îndreaptă și te întinereşte suferința. Pe neașteptate, mi-am văzut cu propriii ochi viața pe care, de mult, n-o mai văzusem. Iartă-mă pentru scrisoare, pentru versurile prostești, pentru logoreea insuportabilă privind notele întru totul inutile. La vară voi scrie bine, voi revedea totul de jos până sus. Îți voi scrie despre tine, despre limita extremă, despre ceea ce-mi este cel mai scump: despre tine, cea absolută, cea „obiectivă” . Și despre felul în care mi-am imaginat eu că te voi atinge. Vorbesc, și distorsiunile verbale se tot îngrămădesc. Din cauză că toate au devenit viață. – Aștept ceva din partea Angliei. Sau, poate, pur și simplu pe tine sau ceva asemănător ție. Va fi poate mai uşor de trăit, mai uşor să ne întâlnim. – La întrebarea despre ultima ta frază din chestionar mi-ai răspuns. Slavă Domnului.
Mă folosesc de crâmpeiele versurilor tale din scrisori ca de nişte modele concentrate de forță lirică și de înălțare. Ce bine e că ne cântăm această laudă unul altuia nu cei dintâi, ci pe atâtea şi atâtea voci. Și totuși a fost o greșeală, o eroare că n-am venit la tine. Viața mi-a devenit din nou îngrozitor de grea.
Dar, de rândul acesta, viața anume – și nu altceva.
[Moscova], 5. VI. [19]26
Îți mulțumesc fierbinte pentru tot. Șterge-mă o vreme – o săptămână, două, dar nu mai mult de o lună – din conștiința ta. Iată de ce te rog. Trec actualmente prin niște zile pline de confuzie, încărcate de griji cotidiene. lar eu trebuie să stau cu tine de vorbă mai mult și mai serios decât în ultima vreme. Motivele sunt împrăștiate în ultimele tale scrisori. Acum, lucrul acesta nu poate fi făcut. Între altele fie spus, nici până azi nu i-am mulțumit lui Rilke pentru binecuvântarea lui. Dar și asta, ca și lucrul Schmidt, ca și citirea ta (efectivă) și convorbirea cu tine, sunt nevoit să le amân. S-ar putea să mă înșel asupra datei, caz în care toate vor deveni posibile mai curând.
Acum nu dispun de un colțișor al meu în care să mă pot retrage cu poza ta mare, așa cum făceam cu cea mică, atunci când lucram în camera fratelui meu și a cumnatei mele (amândoi plecau pentru câte o jumătate de zi la serviciu). Și nu vreau să vorbesc
deocamdată despre fotografie, din cauză că ceea ce aș spune ar fi prea puțin în comparație cu ceea ce voi spune. În decursul zilei am avut în mână Poemul Muntelui și Vânătorul de șoareci. I le-am dat cu plăcere Asiei să le citească, din același motiv, că nu-mi aparțin mie.
Le-am citit câte o dată. în condițiile unei astfel de lecturi, imposibile și inadmisibile în cazul tău, am avut impresia că, în Vânătorul de șoareci există câteva pasaje noi, deosebite ca semnificație poetică, magice, de o uimitoare construcție și compoziție. Aceste pasaje sunt de o asemenea natură încât, revenind la ele, voi fi silit să mă gândesc la definirea noutății lor insesizabile,
O noutate originară, pentru care cuvintele nu-mi vor veni pe limbă și va trebui să le caut.
Deocamdată însă consideră că nu ți-am spus nimic. Mai mult decât oricând, doresc tocmai de rândul acesta să apar în fața ta matur și exact. Asiei i-a plăcut mai mult (mai mult decât Poemul Sfârşitului) – Poemul Muntelui. După prima lectură, eu prefer Vânătorul de șoareci și, în orice caz, acea parte a lui despre care, deocamdată, încă nu am spus nimic. – Ehrenburg a fost pe la mine, rămânând inaccesibil timp de o săptămână. Încă nu mi-a transmis totul. Dintre imprimate, numai Muntele și Vânătorul de șoareci, într-un singur exemplar. În apartamentul în care s-a instalat nu e niciodată de găsit. – Dintre toate, cele mai bune sunt pufoaica și caietul cu scoarțe de piele, pentru versuri. Pe amândouă le-am pus deoparte, prima, în aşteptarea iernii, pe cel de al doilea -în așteptarea (fără de speranță) a vreunei idei nemaiauzite – fără amărăciunea și durerea pe care le trezește în mine privirea celorlalte daruri, îndreptate înspre pustietatea mea actuală. Banii, la primirea lor, visam să-i dau Asiei. Dar ei au sosit într-un moment cât se poate de critic pentru mine și a trebuit să renunț la visul acesta.
La prima vedere, situația e următoarea. Omul s-a zbuciumat și s-a înnoit la vederea unei mici fotografii și iată că a primit una mare. Omul s-a pierdut cu firea în fața câtorva pasaje dintr-un poem și iată că primește două. Peste el s-a revărsat o ploaie de aur și cu picăturile ei în păr, el i se adresează sursei: așteaptă un pic, îți voi mulțumi mâine. Oricât ar fi de mare tentația ca tu să vezi lucrurile în felul acesta, oricât de mare ar fi veridicitatea imaginii, izgonește această fantomă care nu seamănă întru nimic adevărul. Cel mai bine ar fi să-mi îndeplineşti întocmai rugămintea: uită de mine timp de o lună. Pentru numele lui Dumnezeu, nu exploda. De altfel, sunt gata să admit din partea ta chiar și excesele. Sunt atât de neclintit în speranțele mele, încât sunt gata să iau totul de la început.
Mi-a trecut prin gând să-ți trimit, în acest interval, jumătea scrisă din Schmidt, Deasupra barierelor și câteva alte fleacuri cu condiția să nu-mi scrii nici o vorbă despre ele, până în clipa în care voi relua cu tine o convorbire omenească. Dar pe Schmidt nu vreau să-l înconjuri cu reticențe și, oricum, nu-l trimit până ce nu-l termin. Și cu asta cade întregul plan. Din nou, în poeme, concidențe particulare: farfurioara (despre mare), o mulțime de expresii, ritmul ș.a.
Tare vreau să aranjez cât mai repede treburile cu familia, să rămân singur și să mă apuc, din nou, de lucru. Elanul, cu sigurantă, I-am pierdut, dar n-ai ce să-i faci.
Mă tem de vara în oraș – duhoare, praf, insomnie, năvala bădărăniei străine dar molipsitoare: ideea infernului (a suferinței informe). Dacă ar fi să profit de una dintre sutele de invitații, mă tem că m-as îneca în recunoștința noilor impresii de împrospătare, care nu se va manifesta în nici un caz acum, dar, cu siguranță, în ani. Acum nu am voie. Ceea ce am acum în mână, nu am în așa fel încât să-mi permit să pun deoparte. Într-un an o să mă apuc cu mai multă agerime, altfel spus – metaforele sunt deplasate -, deocamdată sunt țintuit de pervazul ferestrei mele și de tejgheaua mea de lucru, de cheltuielile monstruoase și de câștigurile ce nu le fac față. Astă primăvară am trecut printr-o criză de absolutism.
Am vrut să mă smulg din cercul înjosirii forțate al Jenei, al tău, al meu însămi și (ce succesiune prostească) al lumii întregi. Mă apasă părelnica revenire la ofensele și jignirile presărate la tot pasul. Mă refer la insesizabilul moral cernut peste viața cotidiană în cazul în care singurul loc curat și necondiționat din cadrul ei îl constituie munca.
Ție ți se pare că, deși e amar, e normal. Mie nu.
