Din Dicționar de simboluri, de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, aflăm că orice pod conține două elemente: „simbolismul trecerii”, specific oricărei „călătorii inițiatice” și „caracterul adeseori primejdios al acestei treceri.” Cele două semnificații se regăsesc și în romanul recent al lui Radu Paraschivescu, Podul Diavolului (Editura Humanitas, 2022), un thriller narativ, plin de suspans și mister, a cărui acțiune se petrece pe meleaguri franceze. Pigmentat cu destule elemente de legendă și folclor urban, romanul înfățișează o galerie de personaje și de mentalități care oglindesc natura umană în toată complexitatea ei.
La granița dintre legendă și realitate
Literatura română, în ultimii ani, s-a îmbogățit cu câteva titluri de romane cu intrigă detectivistă și insolită, care au stârnit și vor stârni, în continuare, ecouri. Mă gândesc la cele semnate de Radu Țuculescu, Femeia de marțipan, Crima de pe podul Garibaldi sau Cazul scriitorului dispărut de Andrei Manolescu. În întâmplările romanului lui Radu Paraschivescu, care amintesc, într-o oarecare măsură, de universul lui Poe sau de cel labirintic-livresc al lui Eco, spiritul de aventură va explora misterul, incertitudinea, legăturile dintre realitate și legendă, dar și degradarea umană. Toate acestea devin elemente recurente ale vieții unui sat franțuzesc, epicentrul acțiunii romanești, Saint-Cirq- Lapopie, „declarat cel mai frumos sat din Franța”. Una dintre acele așezări, des căutate de turiștii din întreaga lume, care și-a câștigat, în acest sens, un renume aparte, în care culoarea locală a peisajului activează imaginația colectivă cu privire la granița dintre realitate și ficțiune.
Două crime par să adumbrească liniștea și ambianța solară a satului acestuia, când librarul Laurent Doucet este ucis în plină noapte, în timp ce se întorcea de la amanta acestuia, Angélique Cholley. Crima capătă o notă de grotesc șocant, atunci, când, a doua zi, cadavrul librarului este descoperit pe malul stâng al râului Lot, în orașul Cahors, nu foarte departe de sat, lângă podul Valentré, care își aștepta turiștii și pelerinii în drumul lor spre Santiago de Compostela, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Comisarul de poliție, Michel Durcis, destul de complicat ca om și ca soț, însă un foarte bun cititor și imitator al stilurilor textuale din alte secole, îi va suspecta aproape pe toți cunoscuții care îl cunoșteau bine pe librar și care, cu o seară înainte, s-au aflat în compania baronului Narbo de Rent. Acesta este o prezență care pendulează între superficialitate, blazare și un permanent aer de cordialitate sau sarcasm. Comisarul va proceda, pentru început, încălcând regulile anchetei și va fotografia cadavrul care avea, ca semn distinctiv, testiculele vopsite în roșu. Va trimite, apoi, pozele tuturor prietenilor adunați cu o seară în urmă la baron. Astfel, vom face cunoștiință cu personajele centrale ale romanului, stabiliți în satul Saint-Cirq ori în orașul Cahors sau veniți, pur si simplu, pentru a-și petrece vacanța aici. Pe măsură ce vor primi pozele, vor pica pradă unui șoc teribil sau vor rămâne marcați de cele văzute și, în plus, vor conștientiza că lucrurile s-au complicat peste măsură, iar plecarea lor din sat va fi anulată pentru o perioadă nedeterminată: bucătarul Guy Chamartin, bucătar în Bordeaux, care se afla în așteptarea rezultatelor obținerii unei stele Michelin pentru restaurantul pe care îl conducea, profesorul Claude Bréguy venit la vărul său ursuz și revoltat pe întreaga lume, Maxime Tournier, Pauline Burma, o tipă elegantă, amanta comisarului Durcis, pasionată de peșteri și organizatoare de drumeții în natură, pentru a arăta turiștilor frumusețile zonei și ale peșterii din preajmă, Mathilde, soția lui Michel, o femeie, uneori, colerică, care îl va părăsi, în cele din urmă, pe Michel, chiar în toiul anchetei pe care acesta o desfășura, René, fratele Paulinei, un pictor talentat, care va fi implicat, la un moment dat, în scenariul labirintic al crimelor, prin executarea silită a unor desene cu poduri și cadavre și, nu în ultimul rând, primarul Alain Lanuit, un tip destul de complicat, a cărui orientare sexuală îl va face una dintre viitoarele ținte ale criminalului.
A doua crimă se petrece la foarte scurt timp și îl vizează pe Maxime Tournier, într-o ipostază demnă de un absurd grotesc, căci și acestuia, după ce i se va fi tăiat gâtul, testiculele sale vor fi vopsite în aceeași culoare. Cadavrul va fi descoperit de căre vărul musafir, Claude Bréguy, care tocmai sosise de la plimbare, găsindu-l fără suflare în timp ce acesta viziona pornografie pe internet.
Lucrurile nu sunt atât de simple precum par, iar ancheta duce, nu neapărat într-o înfundătură, cât, mai degrabă, într-o desfășurare labirintică de presupoziții, indicii, legături sau incertitudini. Până la urmă, va reieși că autorul acestor crime este un servitor al baronului de Rent, un anume Redon Barnet care, după ce va fi prins în cele din urmă, fiindu-i zădărnicit planul celei de-a treia crime, va recunoaște că actele sale au o dublă semnificație: pe de o parte, acesta face parte dintr-o sectă care își propune asanarea răului din lume, prin comiterea unor astfel de crime, pe de altă parte, el are și un motiv personal pentru care a ales ca, tocmai în acest sat, să comită atrocitățile. Lucrurile capătă o turnură primejdioasă atunci când se află că, în zidurile podului a fost descoperită o foaie cu un scris misterios în care erau trecute blesteme asupra celor care își înșelau nevestele sau se împreunau cu cei de același sex.
Cartea sibilină a prezentului
Romanul derulează, în paralel, trei planuri narative, care constituie, în același timp, trei paliere de semnificații, simboluri, măști alegorice ale mentalităților din secole sau lumi diferite. Primul plan, cel al evenimentelor propriu-zise, este cel mai dezvoltat. Pe masură ce se derulează alert, cinematic, acesta se desfășoară în actualitatea noastră și urmărește cum ambianța liniștită a satului Saint-Cirq este fisurată de către cele două crime care tulbură liniștea și pertubă ordinea ambientală a locuitorilor și a așezării. Tot din acest plan face parte și ancheta care, după cum am văzut, este încetinită din pricina atâtor necunoscute sau situații care nu par a fi legate, neapărat, printr-un fir al Ariadnei. Al doilea plan este redat sub forma unui monolog mai lung sau mai scurt, care cuprinde mărturisirile, uneori clare, alteori neclare, ale criminalului care încearcă, fie să își justifice comportamentul și necesitatea realizării acestor crime, fie se ascunde, divaghează, persiflează, trage de timp. Al treilea plan, dezvăluie legăturile simbolice dintre crime și poduri, proiectează spectrul unui trecut magic și, în același timp, încărcat de forța eresurilor și a credințelor oculte. Influența acestui trecut asupra prezentului tot mai tehnologizat și mai epurat de orice fior, chiar și al sacrului, este cât se poate de semnificativă, dar, totodată, foarte complicată. Astfel, aflăm că mai există un personaj în sat, o femeie pe nume Agathe Lebæuf-Desvilliers, autoare a unei cărți despre poduri, în care încearcă să aducă la viață istorii ale podurilor din întreaga Europă aproape.
Toate aceste povești, învăluite de aerul legendei și al atmosferei folcloric-alegorice, uneori macabre, urmează un tipar comun, acela al pactului faustic, reinterpretat, remodelat conform tradițiilor locale sau al caracterelor umane. Fie arhitectul, fie constructorul podului vor face un pact cu diavolul, prin care îi vor ceda acestuia din urmă, sufletul unui apropiat de-al lor, în schimbul realizării rapide și performante a podului în cauză. Frumusețea și ineditul arhitectural al podului vor fascina lumea întreagă, în schimb, pentru constructor sau arhitect vor urma chinurile iadului simțite pe viu. Sinuciderea sau pierderea persoanei dragi sunt cele două soluții pentru a curma chinul dureros. Textul cărții despre poduri proiectează asupra întâmplărilor din satul Saint-Cirq, o umbră de eres, învăluind atât prezențele personajelor, cât și crimele, într-o lumină ireală, asupra cărora planează spectrul malefic al podurilor blestemate, stăpânite de cel necurat, căzute pradă rătăcirilor sau pierderilor de vieți omenești, de atunci și de acum. Podul devine un spațiu cu semnificații onirice (Dicț. de simboluri), pe măsură ce blestemele se înfăptuiesc și îi conferă o aură demonică, de-a dreptul.
Personajele se vor raporta la cartea Agathei, ca la una dintre cărțile sibiline, care erau consultate de către romani în situații excepționale, pentru a afla răspunsuri divine la frământările acestora. Astfel, acele personaje care au reușit să facă legătura între cartea Agathei și întâmplările din jurul lor, se vor afla, conștient sau nu, în căutarea unor răspunsuri legate de existența blestemelor și a potențialului acestora, (re)activat în prezent. Vor reuși, oare, să dea de firul Ariadnei? Prea puțin sau aproape deloc, se va înfăptui acest lucru la nivel rațional. Însă, la un nivel insolit, situația dramatică din prezent, a celor două crime misterioase reactivează realitatea blestemată și urmările ei în viața celor care au încercat să construiască podurile, în negura timpului. Tensiunea, neprevăzutul și doza de mister ale unui cadru ficțional, cu o arhitectură fantasmatică, sunt dozate, într-o mai mică sau mai mare măsură, prin înâmplările sau personajele care se confruntă în oglinda tragică a trecutului. Și, astfel, latura hidoasă, dar cât se poate de reală a situațiilor (de acum și de atunci) transpare cu o acuratețe aparte. Ca în portretul lui Dorian Gray.
Neliniștiții hermeneuți
Între întâmplările actuale care derulează intriga polițistă și poveștile din trecut se creează un soi de rețea păianjen în care granițele temporale devin relative, trecutul interferează cu prezentul, căci, moravurile sau păcatele sunt aceleași indiferent de natura umană. Faptele de acum câteva secole își proiectează consecințele în deplină actualitate. Blestemele, pornirile vindicative, simbolistica thanatică a elementelor arhitecturale care însoțesc podurile din aproape întreaga Europă sau reiterarea pactului faustic sugerează faptul că povestea de față a pornit de la un pretext livresc.Acesta din urmă proiectează universul unor texte enigmatice sau pline de tâlcuri misterioase asupra vieții oamenilor, modificându-le traiectoria sau opțiunile. Din simpli cititori, unii dintre ei vor deveni neliniștiți hermeneuți.
Inteligență detectivistă și livresc
De intriga romanului, pe care naratorul o orchestrează într-un registru de semnificații diferite, sunt legate atât prezența poetului suprarealist, André Breton, care a poposit în acest sat și a locuit în casa care va deveni librarie, cât și existența unui album, intitulat Arcade în Arcadia, realizat de René Bondrat, care conține, la un moment dat, întins pe două pagini ,,un pod de piatră cu șase arcade, care încalecă o apă leneșă.” Tot în albumul respectiv se regăsește o poezioară care aduce cu o șaradă plină de mistere pentru ochiul profan și care conține versuri stranii, ce ascund, în fapt, un avertisment sumbru: „Vai celui ce se plimbă sub arcade/ Adulmecând măreața aventură…/ Nu te oglindi în ofidianul verde/ Târându-și corpul ca pe-o haină udă”. Beneficiarii albumului sau ai primelor povești dătătoare de superstiții, care întăresc aura legendar-famată a satului, dar, până la urmă, a întregului ținut, sunt chiar primii protagoniști ai cărții, franțuzoaica Anne Drobret și iubitul acesteia, englezul Bertrand Eno, care formează un cuplu aparte, dotat cu simțul umorului, „franglezul și englețoaica”, curioși și gata să se implice în ancheta care se va derula și va căpăta amploare pe măsură ce crimele au loc în satul până atunci foarte liniștit și primitor cu turiștii. Până la urmă, ieșirea din labirintul întâmplărilor pline de neprevăzut și de enigmatic va fi posibilă datorită adevărului recunoscut spre final de către criminalul Redon Barnet, cu un simț crispat al asumării și al resemnării celui învins care își proiectează pornirile vindicative asupra unei realități, uneori funambulești, căreia nu îi poate accepta normalitatea sau serenitatea pitorească.
O lectură care nu trebuie ratată și care m-a făcut să îmi fie dor de titluri precum cele scrise de Agatha Christie sau Georges Simenon.
