IOAN ES. POP s-a născut pe 27 martie 1958 în satul Vărai, județul Maramureș. În 1983 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Baia Mare, următorii șase ani fiind profesor de limba și literatura română în comuna Ieud, Maramureș. În septembrie 1989 a părăsit învățământul și s-a angajat, la București, ca muncitor necalificat pe șantierul Casei Poporului. A locuit, până în 1992, într-un cămin de nefamiliști pe strada Oltețului nr. 15.
În 1994 debutează editorial la Cartea Românească cu volumul ieudul fără ieșire, care a fost recompensat cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România și din Republica Moldova. A publicat în continuare volumele porcec (Cartea Românească, 1996), pantelimon 113 bis (Cartea Românească, 1999), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor și al Academiei Române, antologia podul (Cartea Românească, 2000), petrecere de pietoni (Paralela 45, 2003, Premiul Uniunii Scriitorilor), confort 2 îmbunătățit, împreună cu Lucian Vasilescu (Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2004), lumile livide (Editura Institutului Cultural Român, 2004), no exit (antologie, Corint, 2007), unelte de dormit (Cartea Românească, 2011), căderea-n sus a corpurilor grele (Tracus Arte, 2012, selecție de Teodor Dună), nicăieri.ro (Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știința, Republica Moldova, 2012), 1983 Marș/ 2013. Xanax (Ed. Charmides, 2013, arta fricii (Charmides, 2016).
A fost membru al Cenaclului „Universitas”, condus de profesorul Mircea Martin. Poemul de mai jos este extras din volumul arta fricii (Charmides, 2016).
sunt sănătos întreaga zi. boala apare
abia după asfințit. nu cred să fie ceva grav,
dar ceva tot e, pentru că, după opt seara,
nu mai aflu loc unde să trag pe lumea asta
și atunci cobor din pat și mă înghesui iarăși lângă mine
care încă mai dorm.
fac asta de ani buni. la început n-a fost decât o
măruntă adâncitură, unde cearșaful
nu mai stătea întins ca înainte.
dar un om ca mine, care ziua lucrează fără răgaz,
iar noaptea doarme cu îndârjire,
n-are cum să bage-n seamă totul.
pentru că vin acasă grozav de ostenit.
și adesea-s băut și atunci mă prăbușesc
fericit că nu mai e nimeni să vadă
cum crește-n patul meu adâncitura.
păcat că ziua sunt atât de sănătos.
pentru că vine toamna și se întunecă
mult mai devreme și terasele se închid
mult mai iute, dar fac ce fac și
sosesc acasă îndeajuns de târziu ca să nu mai văd
cât de mult s-a adâncit între timp acest pat.
dimineața însă mă feresc zadarnic.
acopăr adâncitura tot mai greu.
pun acum două plăpumi una peste alta,
plec la slujbă cu noaptea în cap,
nu mai las cheia nimănui, ca nu cumva să se așeze
acolo în lipsa mea.
am cumpărat patul ăsta acum șapte ani.
când mă prăbușesc în el nu mai sunt eu.
dar altcuiva nu cred că i-ar mai folosi.
m-am obișnuit să iubesc această lipsă de dăruire.
numai că mă scol ceva mai greu,
iar el s-a făcut neobișnuit de adânc
și eu dorm tot mai mult și mi-ar fi rușine
să-l părăsesc tocmai acum, când încep
să mă simt atât de sănătos și viața mea să fie
atât de vie și amărăciunea să nu-mi mai pară
atât de trufașă.
e drept, însă, mă feresc să ajung
prea devreme acasă. pun acum
trei plăpumi ca să acopăr groapa din pat
și încă dorm bine, dar dimineața nu mă uit
în urmă, pentru că iarna ce vine n-o să mai pot
cumpăra încă o plapumă, lefurile sunt așa cum sunt.
cum însă la iarnă or să fie mulți ca mine,
aș putea dormi mai pe margine. aș putea închiria
pe bani buni în iarna care vine
locul acesta adânc din saltea.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
