Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost ocupată practic în întregime aseară de numerosul public venit la evenimentul de lansare a celei mai recente cărți a lui Ioan Stanomir, „La Centenar. Recitind secolul României Mari”. Alături de autor au fost invitați istoricul Cristian Vasile, criticul Angelo Mitchievici, precum și scriitorul și publicistul Radu Vancu.

N-a mai fost un eveniment „salvat” în ultimul moment de un personaj carismatic și empatic cu publicul. De data asta n-a mai fost cazul, fiindcă atât Cristian Vasile, cu discursul lui aplicat și exact, cât și Radu Vancu sau Angelo Mitchievici, au vorbit foarte siguri pe ei și, pe alocuri, entuziasmant. Nu mai spun de Ioan Stanomir, al cărui speech de final a fost aplaudat, cum se spune, la scenă deschisă. Au existat, așadar, premise pentru un eveniment foarte reușit, ceea ce s-a și întâmplat de altfel, de vreme ce de la un moment dat au fost puse scaune și printre rafturile cu cărți din librărie, iar la final publicul a participat efectiv la discuție, câțiva dintre cei prezenți punând întrebări autorului.

carturesti.ro

Rolul de moderator i-a revenit lui Angelo Mitchievici, cel de inițiator al discuției fiind asumat de Cristian Vasile. „Ioan Stanomir descoperă într-un mod prudent, întemeiat de o cercetare laborioasă, temeiurile, posibilitatea pe care o deschide începutul României Mari. Cu Declarația de la Alba Iulia, cu sfârșitul unui război care a părut tuturor absurd și extrem de sângeros, acest câmp de posibilități este explorat deopotrivă în acest eseu.

Spune de posibilități ratate, posibilitățile care ar fi putut duce nu neapărat către un scenariu paralel, pentru că nu este vorba despre un scenariu contrafactual – istoria nu se poate rescrie decât sub semnul unor ficțiuni istorice sau utopice – ci pur și simplu ca mod pragmatic de a privi elementul istoric și câmpul de posibilități pe care-l deschide o acțiune politică. Avem o perspectivă extrem de lucidă a unui istoric al ideilor, dar și o perspectivă morală deziluzionată în sensul bun al cuvântului, adică eliminând tot acel concert paroxistic al celebrării en fanfare a unui eveniment într-adevăr extrem de important. Exercițiul de luciditate pe care ni-l propune Ioan Stanomir este dublat de calitățile scriitorului și de capacitatea de a extrage ceea ce este important, esențial” a spus, printre altele, Cristian Vasile.

[image_with_animation image_url=”2411″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Radu Vancu și-a exprimat părerea despre volumul lui Ioan Stanomir subliniind, cu deliciosul lui accent ardelenesc, câteva dintre calitățile lui: „Este într-adevăr o carte foarte specială și foarte emoționantă. E o revizitare, pe fast forward, a unui întreg secol. În mai puțin de 200 de pagini, Ioan Stanomir reușește performanța de a rezuma în mic absolut toate articulațiile acestui secol atât de complicat pe care l-am străbătut cu toții. E foarte greu să fii credibil când re-parcurgi un secol într-o asemenea viteză. Ionuț Stanomir reușește să facă asta cu acribie și atenție la detaliu. (…)

Fiind un liberal-conservator, așa cum se denumește el, Ioan Stanomir revizitează această istorie a noastră fără să o facă cumva pro domo sau fără să favorizeze decisiv unghiul liberal de observații. Nu demonizează stânga democrată și proeuropeană, atunci când ea este așa. Pentru el clivajul esențial nu pare a fi stânga-dreapta. Pentru el clivajul esențial pare a fi: prodemocratic – antidemocratic; proeuropean – antieuropean. Spiritul nostru, dacă e să fie definit, din cartea asta a lui Ioan Stanomir, de trei calități, acestea ar fi următoarele: europenitate – apropierea de valorile europene –, civism – reactivitatea asta civică la abuz, la derapaje, în fața puterii politice – și demnitate – articularea unei demnități umane în fața puterii. Astea sunt valorile la care el ține cel mai mult și în funcție de asta își desenează tabloul centenar al României. (…)

Ce spune Ionuț Stanomir este că același civism care ne-a făcut să ieșim în stradă în ultimii doi ani este civismul rezistenței anticomuniste, e civismul care a făcut posibilă marea unire. Există deci o filiație a demnității și a civismului în istoria noastră. Există și o tradiție a demnității, pe care ne-am obișnuit să o desconsiderăm prea lesne și prea facil. Ea există, e respectabilă, ea în continuare funcționează. Paginile finale ale cărții sunt foarte stenice. Chiar dacă lucrurile arată atât de respingător acum, chiar dacă genomul totalitar al acestui partid aflat la putere se manifestă în feluri recognoscibile în răul istoric din secolul trecut, așa cum am trecut peste derapajele totalitare din istoria monoseculară a statului român, tot așa vom trece și peste derapajele acestor circari violenți de astăzi.”

[image_with_animation image_url=”2413″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Spre final, Ioan Stanomir a avut acel tip de discurs care încheie de regulă o seară perfectă din toate punctele de vedere: „Lucrul care contează cel mai mult în viață nu este să te lupți atunci când vei câștiga. Lucrul cel mai important este să lupți bătăliile pierdute. De aceea, poate, oameni ca Iuliu Maniu sau Ion Mihalache sunt atât de importanți, pentru că au știut să lupte bătăliile pierdute. Dacă ești cu adevărat conservator – și eu încerc să fiu – trebuie întotdeauna să te raportezi la modelul lui Churchill. Atunci când vii la putere sau când ești la putere în momentele cheie și când totul se năruie în jurul tău, atunci este clipa în care fibra ta morală este pusă la încercare. Cei care au destine senine, care nu trăiesc în economia catastrofei, nu sunt încercați cu adevărat. (…)

Cred, asemeni altora, că nu există fixație mai importantă în viață decât fixația libertății. Nu există valoare mai importantă decât libertatea. Nu există nimic mai dezgustător decât sclavia și cu precădere sclavia impusă de stat în numele minorităților agresive, cum a fost în secolul XX. Este tipul de despotism care a ruinat națiuni și care a distrus caractere. (…)

Omul dacă este dezonorat, redus la sclavie, umilit, este deposedat de acea fărâmă pe care demnitatea i-a pus-o și de care el trebuie să se servească. Statul nu are niciodată dreptul de a uzurpa libertatea cetățenilor săi. Un stat care uzurpă, un stat care ne dezonorează, care ne atacă, este un stat care merită o singură reacție: reacția rezistenței. (…)

De câte ori avem tentația relativizării, să nu uităm faptul că există bine și că există rău. Că au existat totalitarisme și că aceste totalitarisme s-a sprijinit pe un mecanism ideologic criminal. Pactul Ribbentrop – Molotov a existat. Această sinistră complicitate între ideologiile criminale a existat. Au existat oameni care au recurs la violență. Să nu uităm că România însăși a fost practic însângerată fie de conducătorii ei, fie de bandele de iluminați care au crezut că pot să o salveze. Să nu uităm la ce tip de confruntare îngrozitoare s-a ajuns în anii `37-`39 între legionari și statul carlist. Te întrebi, cine era mai criminal? Statul sau teroriștii legionari? (…)

[image_with_animation image_url=”2415″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Să citim paginile din jurnal în care Mihail Sebastian se duce și se vede în vitrina unei librării unde scria: „Scriitori evrei”. Asta este ceea ce statul român i-a oferit lui Mihail Sebastian: scriitori puși la index. Acesta este momentul în care trebuie să te întrebi dacă persoanele pe care noi le idealizăm nu sunt cumva persoanele care în același timp i-au întors spatele celui care le era prieten, în numele diferenței etnice? De aceea antisemitismul este o monstruozitate, o pervertire a tuturor elementelor morale, pentru că este ca și cum te-ai uita la semenul tău și ai spune: tu nu ești om. Este aceeași logică în baza căreia Anna Frank a fost denunțată și trimisă la moarte. De aceea cred că trebuie să avem pasiune în a ne arăta ideile și a denunța această monstruozitate care ne-a cariat ca națiune. (…)

Nu trebuie să cauți patriotism acolo unde este dictatură. Nu poți să cauți patriotism la regimul carlist, la dictatura antonesciană sau în epoca comunistă. Ori de câte ori omul este în cătușe nu există patriotism. Patriotismul este chiar antiteza sclaviei. Nu poți să ceri unor oameni în sclavie să fie patrioți. Statul care te oprimă suspendă orice legături patriotice. De aceea, cei care se bat acum cu pumnii în piept și care clamează că sunt reprezentații statului român, nu se reprezintă decât pe ei. Statul român este în slujba lor, în vreme ce noi, cei care nu aparținem acestei elite trădătoare, cred eu că aparținem națiunii în care alegem să ne regăsim.”

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment