„Am văzut cerul atât de înnorat când am plecat de acasă, încât eram sigură că n-o să vină nimeni la această lansare. Am și un istoric de astfel de lansări. Mi-am lansat cărțile în zilele cele mai înghețate ale anului, cu – 20 de grade și cu Bucureștiul sub nămeți, de nu putea înainta nimeni. Mi-am lansat cărți, de asemenea, pe cele mai tari furtuni posibile.”

În felul acesta și-a început cuvântul Ioana Nicolaie aseară, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, unde a avut loc lansarea romanului „Cartea Reghinei”, recent apărut la Editura Humanitas și lansat la cea de-a XIV-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest.

Mărturisesc și eu că am plecat de acasă cu sentimentul că mă va prinde o ploaie apocaliptică, fiindcă norii se tot înghesuiau unii într-alții și din coliziunile titanice de la mari înălțimi rezultau niște tunete înfricoșătoare. Contrar obiceiului meu, mi-am luat și o umbrelă după mine, gândindu-mă că bietele mele accesorii de reporter vor fi inundate din cauza furtunii.

Nu s-a întâmplat, din fericire, așa, chiar dacă amenințarea ploii s-a menținut – odată cu tot felul de coduri în culori dintre cele mai zglobii – iar atmosfera întunecată mi-a cam stricat fondul de lumină pentru pozele și așa nereușite pe care le tot fac la astfel de evenimente.

În orice caz, una peste alta a ieșit bine. Oameni au venit la eveniment, atmosfera a fost, ca de obicei la Libăria Humanitas de la Cișmigiu, caldă, colocvială chiar, ca să nu mai spun că invitații Adela Greceanu și Cosmin Ciotloș au vorbit frumos, riscând pe ici, pe colo, chiar și câteva encomioane care ar fi putut ridica sprâncenele vreunui oaspete mai cârcotaș.

Dar vă asigur că nu a fost cazul și sunt sigur că Ioana Nicolaie merită toate laudele, chiar dacă spus asta înainte de a fi citit „Cartea Reghinei”. Este, cred, suficient deocamdată să fi trecut prin „Pelinul negru” ca să-mi dau seama că „Reghina” nu are cum să dezamăgească.

Lidia Bodea

Înainte să-i dea microfonul Adelei Greceanu, moderatorul evenimentului, Lidia Bodea, a spus câteva cuvinte de introducere:

„Romanul «Cartea Reghinei» a obținut, la Târgul de Carte Bookfest, performanța de a fi în top ten-ul vânzărilor cărților Editurii Humanitas. Este un roman care vine la doi ani de la «Pelinul negru», despre care am putea spune că, la fel cum aceasta e cartea Reghinei, cartea unei mame, a fost cartea Agustinei cartea unei fete.

Cele două romane sunt, într-un fel, legate unul de celălalt. Există nu puține fire de legătură. Formează cumva un diptic pe care Ioana Nicolaie îl dedică spațiului natal, Bistriței, Sângeorzului.

Am înțeles că, dincolo de a fi cartea unui personaj, cartea Reghinei, acest roman e în același timp și un splendid poem al iertării și al vinei. Veți vedea asta în fiecare dintre cele 28 de episoade, de flash-uri – amintiri care se înșiră în roman. Există într-o țesătură fie mai ascunsă, fie cu totul vizibilă, scoasă la suprafață, această tensiune particulară între iertare-vină, vină-iertare.”

Adela Greceanu

Adela Greceanu

„Este o carte cu totul și cu totul specială. Eu cred că vine împreună și face pereche cu «Pelinul negru», cu cartea Agustinei, acea fetiță dislexică, care spune cu vocea ei – pe care Ioana Nicolaie a găsit-o foarte bine – povestea ei și a unei lumi de la marginea lumii, afectată de explozia de la Cernobîl.

Ei bine, acum, în «Cartea Reghinei», avem o altă voce feminină, la fel de puternică și pentru care din nou am invidiat-o pe Ioana Nicolaie, colegial și cu tot dragul, deoarece pe mine asta m-a izbit în primul rând: cum a reușit ea să găsească vocea personajului, cum a reușit să spună aceste povești printr-o voce care împletește timpurile, își împletește vârstele, în aceeași frază este și copila de 16 ani, și femeia aflată spre sfârșitul vieții.

Femeia care a născut 12 copii și are un trup de o mie de kilograme – această imagine extraordinară și extrem de puternică care revine pe tot parcursul cărții. În această voce narativă autoarea reușește să adune vârste, timpuri, povești foarte diferite și în același timp extrem de bine legate și de bine împletite.

Reghina e mama prin excelență, mama tuturor, o mamă care îndură extraordinar de multă suferință, o mamă care începe prin a-și trăi viața de nevastă la 16 ani.

Cred că vocile narative pe care Ioana Nicolaie a reușit să le găsească și în cartea asta, și în cartea Agustinei, sunt voci extrem de puternice și de originale, voci feminine care de fapt vorbesc despre o întreagă lume din jurul lor.”

Cosmin Ciotloș

Cosmin Ciotloș

„Nu am nicio strângere de inimă să spun că, prin «Cartea Reghinei», Ioana Nicolaie a dat una dintre cele mai percutante cărți ale perioadei de 30 de ani care s-a scurs de la Revoluție încoace. Avem, bașca, o voce feminină, sau avem o voce de scriitor care se impune în felul acesta dintr-o dată detonant.

Este un merit care e întru totul al Ioanei Nicolaie. Ceea ce a reușit ea aici este să construiască o voce nemaipomenit de bine articulată, o voce care să fie deopotrivă credibilă nu prin cine știe ce intarsii de stil pe care să le plaseze acolo, ci exact printr-o formă de fluidizare a limbajului, printr-o formă de rupere a topicii, de migrare de-a lungul aceleiași propoziții de la o vârstă către cealaltă.

E un exercițiu de acomodare și un exercițiu de adecvare. Aceste fraze, așa contorsionate, așa răsucite într-un fel sau altul, vin să acopere o realitate dintre cele care țin de marea literatură. Ioana Nicolaie face acordul foarte bun între o formă de drapaj stilistic și o formă de realitate interioară. Asta nu le-a ieșit multor scriitori în literatura română recentă și chiar în literatura română postbelică. (…)

Ceea ce reușește Ioana Nicolaie este să-l aducă într-o vizită oficială, în țara lui Rebreanu, pe Max Blecher. Și nu neapărat pe Max Blecher suferindul, nu pe cel din Inimi cicatrizate sau din Vizuina luminată, ci pe acel Blecher, care încă nu e marele maladiv de mai târziu, din Întâmplări din irealitatea imediată, adică un om care are toate simțurile deschise, în fiecare clipă a vieții lui, care e gata să capteze tragicul, deși niciodată nu știe care e marea esență a tragicului.

Acest tip de combinație absolut specială mă face să mă bucur a treia și-a patra și-a cincea oară pentru faptul că o carte cum e «Cartea Reghinei» există și că literatura română are șansa de a se întâlni, de a se edifica, de ceva vreme încoace, prin asemenea cărți.”

Ioana Nicolaie

Ioana Nicolaie

„Și eu cred că literatura scrisă de femei astăzi este una semnificativă și că sunt multe cărți foarte bune ale autoarelor din ultima vreme care pot schimba cumva paradigma literaturii contemporane, măcar prin faptul că aduc niște personaje cum n-au mai fost niciodată în literatura română. Asta zic eu că e important, pentru că ele în general sunt personaje feminine, acele personaje care n-au avut glas decât schematic în alte feluri de proză.

Alăturarea aceasta între Max Blecher, pe universul acela rural, pe linia lui Rebreanu, sigur că mi-a făcut, așa zicând, scântei în păr. Dar da, eu sunt suprarealistă de meserie! Eu am scris poezie multă. În Cerul din burtă e mult suprarealism. E ceva ce mă locuiește și e parte din substanța mea.

Poate că înăuntrul acestei cărți veți găsi foarte multe lucruri în care este vorba și despre experiențe de-ale dvs. nemărturisite, despre lucruri pe care la un moment dat le-ați trăit sau le-ați auzit și care au rămas undeva ascunse în subteranele minții, pentru că despre ele nu s-a putut vorbi. Această carte este cartea unei femei care nu are glas. Este o femeie afazică, este o femeie după un atac cerebral.

În timp ce scriam cartea am locuit în mintea unei femei al cărei creier deja funcționase după alte reguli decât regulile obișnuite. Din cauza aceasta alunecarea continuă, și pe etape de viață, și pe timpuri verbale. De altfel, lucrurile acestea a trebuit cumva să le pot prinde cât mai sugestiv. Psihologia acestei femei, felul ei de a gândi, au fost pentru mine o mare provocare, o provocare narativă.

În timpul sesiunii de autografe…

Vă mărturisesc că a fost tare greu, pentru că lumea ei este una traumatică. Povestea ei începe în prima copilărie, până la vârsta la care se află într-un prezent al acțiunii, ca să-i zic așa, în care ea, firește, are de-a face cu medici, cu spitalele, cu copiii ei care sunt maturi, despre care ea aude zvonuri, sau îi simte, dar ea nu mai poate să vorbească.

Deci, pe de o parte, este acest pariu al meu de a scoate din mintea acestei femei, care nu mai poate vorbi, glasul. În același timp este dorința mea de a aduce la suprafață glasul tuturor femeilor care n-au putut vorbi, nu pentru că n-au avut glas, ci pentru că au trăit într-un timp în care nu se putea vorbi, nici despre poveștile lor, nici despre dramele lor, nici despre suferințele lor, nici despre iubirile lor, pentru că nu le-ar fi ascultat nimeni, niciodată.

Vă mărturisesc că este cel mai greu lucru pe care l-am scris vreodată. M-a chinuit tare fiecare episod.”

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment