„Rostului lumii nu ne putem împotrivi” afirmă undeva „fratele-porc”, altul decât cel pe care-l cunoaștem prea bine de la Constantin Noica, adresându-i-se Agustinei, o fetiță care se străduiește să înțeleagă, cu mijloacele ei fantaste și deloc limitate, însuși rostul acestei lumi minunate și barbare. Dar ce ne facem când suntem cu adevărat slabi și nu putem lupta cu „lupul cel rău”? Iată o întrebare la care încearcă să dea un răspuns Ioana Nicolaie în emoționantul ei roman, „Pelinul negru” (Humanitas, 2017).

O dramă atipică

Mai întâi de toate, să încercăm să stabilizăm un pic cadrul în care se desfășoară această dramă pe care o socotim oarecum atipică, fiindcă în general literatura specifică ne-a obișnuit cu alt fel de deznodăminte. O familie din nord, mulți copii, tatăl copleșit de greutăți, prins între extreme ireconciliabile, mama ca element de echilibru, care ține de bani și are grijă de copii, de casă și foarte puțin de ea însăși. Nimic neobișnuit, fiindcă la o primă vedere pare eterna familie rurală, cu infinitele și irezolvabilele ei probleme, cu micile drame nevăzute ale fiecărui copil în parte (și nu sunt puțini!), cu diversele încercări de evadare din acest areal lipsit total de orizont, mai ales după consumarea euforică a Revoluției, care nu a adus paradisul promis, ci dimpotrivă, o și mai mare sărăcie. Nici măcar avertismentul cu care începe romanul („În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 1:23 noaptea”) nu pare să impresioneze. Știm (aproape) totul despre asta, am văzut reportaje realizate relativ recent de la fața locului, am urmărit documentare din timpul dezastrului, am citit relatările Svetlanei Aleksievici, așadar ce-ar mai fi de aflat?

Dulapul, sau refugiul în propria lume

Ei bine, Ioana Nicolaie ne invită să pășim în Poveste. Iar Povestea este în felul următor: o fetiță, Agustina, care suferă de o boală bizară (dislexia), își inventează o lume paralelă pentru a putea supraviețui în lumea reală. Aici, „în capul ei”, reperele morale vin din poveștile pe care orice copil le asimilează în primii ani de viață. Răul este reprezentat de lup, binele și dreptatea (a se citi spiritul de răzbunare) de capră, prostia de cei doi iezi care s-au lăsat păcăliți și, în fine, înțelepciunea de al treilea ied, mezinul, care a reușit să păcălească vigilența lupului și să scape de moarte. Din acest punct universul de cunoaștere al Agustinei și-a pornit expansiunea și a tot continuat să crească până la finalul romanului, culminând cu tema sacrificiului, cea pe care o știa întru câtva din Poveste, dar care de data asta s-a petrecut tocmai în acea realitate traumatizantă de care a căutat din răsputeri să scape cu mijloacele pe care le-a avut la dispoziție: refugiul în dulap, adică în locul de unde nu se deschide o nouă lume ca în Narnia lui Lewis Carroll, ci acolo unde găsește ascunzătoarea perfectă care o protejează de tatăl turbulent și de amenințările de tot felul. Estomparea sunetelor, mirosurile familiare (cu acel râcâit în crema de ghete cu ecouri faulkneriene, amintind de băiatul care mânca pastă de dinți din „Lumină de august”), sentimentul că există o graniță intangibilă între interior și exterior, totul aduce liniștea în sufletul micuței Agustina. „Dincolo de placaj, glasul tatei se făcuse moale” ne spune fetița care, sub „plapuma invizibilă” a dulapului, se simte protejată de lumea în care nu încetează să se considere, pe nedrept am spune, „proastă de tot, nemaivăzut de proastă”.

[image_with_animation image_url=”541″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1916788685279543&set=pob.100008452903087&type=3&theater”]

Un alt refugiu: Povestea

Incapabilă să reproducă fonetic literele înlănțuite din abecedar, Agustina este smulsă din mediul ei familiar și aruncată într-o lume necunoscută. Dulapul, ca panaceu al tuturor spaimelor, nu mai există. De data asta singurul refugiu rămâne Povestea. Iar Povestea continuă la Școala Specială din Buzău, unde părinții ei se hotărăsc să o trimită în speranța că i se va găsi leac bolii. Arta Ioanei Nicolaie este aici la o cotă superioară, fiindcă autoarea are abilitatea de a se insinua în mintea fetiței și de a „relata”, cu un talent deosebit, aspecte aflate la granița dintre ingenuitate și dramă, observând lumea prin ochii copilului. Sub poleiala tuturor bunelor intenții inițiale (Agustinei i se promite, nerealist, că totul va fi bine), există însă o realitate traumatizantă: școala specială se transformă, treptat, într-un adevărat univers concentraționar. „Tratamentul” este primitiv. Agustina este târâtă de mama ei pe un coridor, percepțiile ei fiind deosebit de acute: „Văd lambriurile de plastic, calc pe trepte de ciment, aud zgomote de după ușile mari, vopsite crem, și simt mirosul de fiertură”. După ce e prezentată în fața clasei și după ce își alege un loc unde să șadă, educatoarea o asigură că „Aici ne jucăm mult și e deosebit de frumos”. Din acest moment fetița își schimbă registrul fantastic, părăsind mitul moralist al sângerosei povești „Capra cu trei iezi” și refugiindu-se în basmul celor douăsprezece lebede al lui Hans Christian Andersen. Într-un fel, ea devine un alter ego al Elizei, fetița din Poveste care trebuia să țeasă unsprezece cămăși cu mâneci lungi din urzici ca să-și scape frații de vrajă.

„Tutuana cheală”, un alter-ego înfricoșător

Sub pretextul deparazitării, Agustina este tunsă la zero. Șocul vederii propriei imagini în oglindă este resimțit instantaneu. „M-am făcut o tutuană cheală, mai urâtă ca oricând, cum de nu mă cuprinde groaza?” Este însă răul cel mai mic care i se poate întâmpla în această lume primitivă și marginală, fiindcă răul perfid, instinctual, pândește mereu pe la colțuri. Îl va simți pe pielea ei în momentul în care va face cunoștință cu „Dilia”, o fată din clasele mai mari care profită de statura ei și de statutul de „veteran” pentru a-și maltrata colegele mai mici. Pe acest fond de violență, relația dintre Agustina și noile ei colege, Nadia și Crucișa, devine una mult mai apropiată. Solidaritatea în fața amenințării brutale este potențată și de faptul că la etajele superioare ale școlii se află adevăratele fortărețe ale răului. Contactul dintre fetițele din clasa a doua și elevii mai mari este cu desăvârșire interzis. Adevărata față a instituției de învățământ se dezvăluie treptat. Aceasta devine puțin câte puțin un adevărat bastion al supraviețuirii. Violența se află la tot pasul. Frica devine leit-motivul vieții în școala-penitenciar. Pentru a scăpa de violențele Diliei, Agustina e nevoită să-și țină gura. Există o adevărată „lege a tăcerii” printre elevele internatului. Reeducarea se face pe alt plan. Cine încalcă Omerta, poate fi chiar eliminat fizic.

[image_with_animation image_url=”3527″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2095467760744967&set=pob.100008452903087&type=3&theater”]

Lupta pentru supraviețuire

„Dulapul” în care se refugiază Agustina devine permanentul solilocviu al fetei, Povestea care de acum reprezintă o adevărată convertire a realității în ficțiune. Ea reușește să-și creeze un fel de „ultima thule” născocit ca modalitate de salvare din teribila experiență a vieții în comun cu ceilalți copii într-o instituție de învățământ pentru copiii cu nevoi speciale din România începutului anilor `90. Trama este astfel mutată de pe dezastrul de la Cernobîl, cu tot dramatismul consecințelor știute și neștiute, pe lupta surdă pe care Agustina o dă pentru supraviețuire, pe de o parte, și pentru încercarea de a învăța să citească, singura variantă care ar ajuta-o să scape din infernul Școlii Speciale. Fetița rămâne, în mod surprinzător, senină în fața tuturor încercărilor prin care trece. Singurul moment în care Agustina simte că eșafodajul Poveștii se prăbușește este în momentul în care colega ei Nadia încalcă interdicția de a merge la „cei mari” și trece printr-o experiență teribilă. Din acel moment Agustina refuză comunicarea verbală. Vocea ei devine una exclusiv interioară. Va ieși din muțenie doar când va fi nevoită să ceară ajutor pentru a o scăpa pe una dintre surorile ei, care fusese atacată de un berbec.

„La școala asta ți-e dor de tot ce nu mai ai” Ioana Nicolaie - „Pelinul negru”

Răul din noi, răul din lume

În „Pelinul negru” contaminarea radioactivă a ținutului în care s-a născut Agustina, din cauza căreia se presupune că fetița ar fi avut de suferit, este acel tip de rău creat de om care poate fi integrat, pentru a-i da o explicație relativă, în ceea ce Ioana Nicolaie numește „rostul lumii” căruia „nu ne putem împotrivi”. Este vorba aici de fatalitate sau poate de relația cauză-efect care străbate implacabilă timpul. O decizie proastă luată în urmă cu trei decenii ne poate arăta în ce mod poate fi descris și perceput acest tip de fatalitate. Atunci însă când, din rațiuni care includ și o anume latură meschină (după episodul cu Nadia, Agustina este retrimisă la școala specială pe motiv că, dacă nu se va însănătoși peste un an, i se va putea întocmi dosarul pentru handicap), o fetiță trebuie să treacă peste încă o traumă ca să scape din universul concentraționar al instituției de învățământ, realitatea conoscută se dezintegrează și se recompune, în imaginația copilului, într-un loc din care durerea și răutatea ar fi trebuit să dispară. Iar atunci când vocea interioară a fetiței spune, pe final, că „La școala asta ți-e dor de tot ce nu mai ai”, masca celui care încearcă să descifreze, cu mijloace critice modeste, această masă textuală tulburătoare, cade și lasă loc chipului uimit al cititorului atins în sensibilitățile sale cele mai ascunse. Iar când în ultimele pagini tema sacrificiului este adusă în discuție cu o atât de acută aderență la tragic, autoarea făcând cu dezinvoltură piruete stilistice la granița fină dintre Poveste și realitate, putem vorbi într-adevăr de un roman cu o încărcătură emoțională deosebită.

carturesti.ro

Ioana Nicolaie s-a născut pe 1 iunie 1974 la Sângeorg Băi, în județul Bistrița-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri (Poză retușată, Nordul, Credința, Cenotaf, Autoimun), două romane (Cerul din burtă și O pasăre pe sârmă), precum și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia). Volumul „Autoimun” (Cartea Românească, 2013)  a fost desemnat de către Uniunea Scriitorilor din România „Cartea Anului” 2013. În urmă cu doar câteva zile, Ioana Nicolaie a lansat încă o carte pentru copii, „Vertijia”, la editura Arthur. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.

gelu diaconu
[email protected]

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment