În cărțile semnate de Ion Mureșan pe care le am în bibliotecă n-am găsit date biografice, așa că am să mă rezum deocamdată la ce mi-a livrat internetul aici. Așadar, îndrăgitul nostru poet s-a născut pe 9 ianuarie 1955 în Vultureni, județul Cluj.
A absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj în 1981. A făcut parte din gruparea revistei „Echinox”. După absolvire a devenit membru al cenaclului „Saeculum” din Beclean.
Între 1981-1988 a fost profesor de istorie în comuna Strâmbu. Din 1988 a devenit redactor la revista „Tribuna” din Cluj. A debutat publicistic cu poezie în revista „Cutezătorii” (1968). Debutul editorial a avut loc în 1981 cu volumul „Cartea de iarnă”, apărut la Editura Cartea Românească, pentru care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
Am să reproduc un pasaj din cuvântul înainte semnat de filozoful Mihai Șora în volumul „Cartea de iarnă”, reeditat de Editura Charmides în 2013 (ediția a II-a):
„Mureșan are un «ce» pe care, chiar când nu-l poți înșfăca dintr-o dată, la prima lectură, îl simți acolo, știi că este, îl adulmeci și îl cauți. Poezia lui pornește din concretețea realului, din lumescul perceptibil, însă, în mod paradoxal, ea s-a desprins de orice ritual utilitar, de obsesiile și servituțile cotidianului (devenite, la mulți optzeciști, carte de vizită). Este o luciditate fertilă în poezia aceasta: o concentrare a atenției articulată, cu trecerea anilor, în profesiune de credință: când poemul este gândit, scris, rescris la nesfârșit – nu refren, ci pulsație.”
Textul de mai jos este preluat din volumul „Cartea alcool”, apărut în 2010 la Editura Charmides:
Sentimentul mării într-o cârciumă mică
Ea stă pe genunchiul lui. La orice mișcare
scaunul țipă sub ei ca un pescăruș.
„Morții ei de viață” – zice el din când în când,
dar bărbatul cu barbă ce șade în fața lor nu aude.
(Cotul pe masă, mâna ca o scoică la ureche).
Bărbosul aude doar un vuiet de valuri și lin, odată cu masa,
se clatină în bătaia valurilor.
Acum mâna lui se așeză grea pe coapsa ei.
Bărbosul se apleacă și scuipă de parcă ar fi băut nisip.
Mâna urcă și urcă. Acum el îi simte cu degetul mare, prin rochie,
pubisul rotund și tare ca un ou de lemn.
„Morții ei de viață” – zice el. Și
„Ești grea, nevastă, treci pe celălalt genunchi!”.
Ea se ridică, iar bărbosul o dezbracă cu privirea.
Știe bine că asta face, căci o ustură sânii. De parcă i-ar arde rochia
cu o lampă cu benzină. Apoi degetele aspre
strâng carnea moale dintre coapse. O dată. Și gata.
Bărbosul privește departe. Privește draperia roșie care maschează
intrarea la WC. Când draperia se mișcă, vine un miros greu de alge.
Draperia flutură ca o zdreanță de nor dimineața în larg.
„Morții ei de viață” – zice omul către femeia lui.
Aude și bărbatul cu barbă. „Soarele nu a răsărit,
soarele nostru încă nu a răsărit” – zice bărbatul.
Photo credit: adevarul.ro
