Oxana Gherman, dr. în filologie, lector,
U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău
După debutul editorial al Irinei Lazăr în 2016 („Fragment de joc”, Editura Grinta), distins cu numeroase premii, în care autoarea își invită cititorul la un „îndrăcit joc liric”, cum scrie A. Tion în revista „Tribuna”, devenea așteptată o lucrare care să-i autentifice marca creativă. „Subliniază-mă cu roșu” (Charmides, 2019), noul volum de poezie al Irinei Lazăr, suscită interes anume în acest sens. Structurată în două părți, „Geometrie plană” și „Geometrie spațială”, cartea reprezintă, într-o interpretare sintetică (semio-pragmatică și dialogală), o „traducere” a esenței feminității într-un sistem grafemic. Autoreflexivitatea funcționează ca semn de egalitate între actul existențial și actul creativ, iar geometria plană și cea spațială par a fi două modalități de raportare a sinelui poetic feminin la alteritate, care diverg într-o fascinantă jonglerie de percepții poetice.
Realitatea presupune o formulă convergentă. Entitățile care alcătuiesc anturajul existențial al femeii formează „lentile” ce concentrează lumina într-un singur punct: interiorul feminin. Cadrul citadin al mizeriei, de exemplu, aureolează acțiunea defosilizantă a femeii asupra spațiului: „În blocul în care/ miroase a canal, iar gândacii sapă/ în cojile de cartof/ eu îmi prăjesc carnea/ îmi ascut unghiile/ le vopsesc cu roșu” („Poem toxic”). Roșul de pe unghii, ca și efectul consumului energiei feminine („în acest oraș/ mă aprind în fiecare seară, mă consum,/ mă sting dimineața” („Vogue”)), se impune pe fundalul unei vitalități mate, al unui habitat opac, lipsit de strălucire și vibrație.
Spațial, femeia nu reclamă niciun fel de fixare, localizarea temporară este un simplu generator de stări: „Câteodată mă țin în loc tot felul de mici răsunete/ ale unei dureri vechi, constante, anormale/ durerea de a fi într-un loc străin…” („Degeaba”). Iluzia stabilității fizice devine o condiție a reflecției asupra unui spațiu ideal – cel care permite devierea, abaterea de la sine, developarea firească a eului în toate alternativele lui posibile, idee predominantă în textul „Simferopol” („un loc unde aș vrea să mă întâlnesc cu tine// acolo bărbații și femeile își dau întâlniri de taină/ iar clădirile sunt făcute din umbre/ (…) Încalc orice regulă, îmi permit să fiu/ vampir,/ șarpe, undă sau cerc…”), adică, un spațiu de tip matricial, care potențează și protejează mai multe posibilități de a fi.
Autodefinirea identității feminine începe cu procesul de conștientizare a proiecțiilor acesteia în cele două dimensiuni accesibile: interior și exterior. Feminitatea pe care o reflectă exteriorul nu este deloc străină celei a interiorului, din contra, acestea rezonează frecvent: „Pe strada x în care nu se găsea/ un pic de poezie/ o femeie își tatua pe față cenușiul zilei/ (…) o femeie nu putea să renască/ decât în nopțile fără lună/ pentru că atunci se vedea mai bine pe sine/ lipsită de orice zeități.” („Strada x”); „La piața de flori miros de urină/ eu fac fotografii/ o tânără femelă/ în căutare de pradă/ primăvara se cațără pe ziduri/ abia a început.” („Piața de flori”). Sinele feminin se concentrează asupra altor forme vii de feminitate, exterioare, în care se identifică. Dar manifestă nu mai puțină sensibilitate față de feminitatea inanimată, a obiectelor, transpusă prin artificiu în materie („rochii de mireasă create/ de designeri cu nume rusești/ stau în vitrine, sterile/ ca niște fluturi morți” („Mov”)).
Irina Lazăr transferă prin sugestie, în cele două „geometrii”, o feminitate a stărilor: „Mă simt goală pe dinăuntru și nu știu dacă/ lehamitea asta are ceva sexy în ea” („Oare ce”); „sunt bolnavă/ mă îndrept spre o stare nedefinită,/ spre un lucru/ pe care nu-l pot anticipa/ sunt ca o apă neliniștită.” („Narcise galbene”). Stările feminine, generate de efectele senzitive ale infinitelor detalii ideale și materiale ale lumii, își găsesc cu greu echivalent în expresia verbală. De cele mai dese ori, acestea devin definibile prin corporalitate, așa cum fizicul, în unele concepții, ar fi forma pe care o poate lua spiritul. Existența este percepută în primul rând fizic („…nu știu ce e sufletul, nu știu ce e gândul/ dar trupul, o, da, știu ce înseamnă/ singura dovadă că exiști…” („Material girl”)), starea imaterială fiind provenită din interacțiunea materiei. Chiar și formele exteriorului suferă modificări în spațiul cognitiv, or ele depind de senzațiile fizice, de corp, la fel ca și viziunea asupra structurii spirituale: „o existență teribilă,/ ascunsă în tine,/ pe clapele unui pian amorțit/ un fel de durere de sân,/ o măsea din minte ce crește/ încet și târziu/ cufundată în vin…”(„Presimțire”). Raportul feminin – masculin comprimă unitatea ideal – material. Stările surprinse în textele Irinei Lazăr vibrează de o puternică tensiune erotică.
Percepția feminină asupra erotismului este o modalitate de înțelegere a sinelui, de fapt, o redefinire a lui prin eliminarea clișeelor, stereotipurilor: „Azi sunt în vogă/ o să vorbesc despre îngerii grași din/ carnea mea/ despre linii care se întind zilnic pe pereți/ despre mame psihotice/ iubiți toxici/ bărbați însurați și femei infertile” („Vogue”); „În ansamblul meu sunt un fagure gol,/ o așteptate a măcelului/ o livadă de pruni catatonică/ energia ta refolosibilă îmi ajunge până la glezne…” („Masochism șapte”). Femeia nu este doar un producător de energie și un excepțional ofertant.
Autoarea o scoate din postura de resursă și o etalează în calitate de consumator insaturabil al lumii, al fluxurilor energetice pe care le captează. Majoritatea imaginilor poetice care transmit stări de esență feminină duc spre ideea unui autoconsum energetic: „(…) orgasmul nu e atunci/ când îți numeri loviturile aruncate asupra celuilalt/ ci atunci când, nemaiavând ce pierde,/ te arunci pe treptele beznei/ și constați/ că ajungi și tu să poți lumina ca orice obiect ceresc,/ ai propria forță și/ anumite lucruri secrete/ gravitează constant în jurul tău.” („Jurnal de pe Pluto (doi)”). Prin prisma geometriei în spațiu, formele feminității (ale contactelor ei energetice) pot fi interpretate multidimensional.
Relația dialogală eu-tu declanșează câteva fenomene în interiorul feminin. În primul rând, un proces de conștientizare a naturii unilaterale a idealității, senzațiilor, sentimentelor: „mă simt vioaie și lipsită de inimă/ ca un clișeu pe care aș vrea să-l trăiesc,/ tu/ gustul amar al intrării în casă… („Negru progresiv”), iar apoi, o disecare a ființei în numele experimentării acesteia: „și poate din frică m-am îndrăgostit de tine, cine știe,/ sau dintr-un masochism greu de înțeles/ din când în când prin fluierul picioarelor/ îmi glăsuiești tu ca un zeu tiran…” („Să suferim la o bere”). Suferința e un rezultat al scindării, al fracției, al raportării:„ca o mimoză spânzurată de grindă discut cu tine/ o rupere anapoda a ceea ce aș putea fi” („Vogue”). Tu-ul masculin nu este doar o condiție a variațiilor interiorității feminine, dar și o unitate de măsură a înălțimii și profunzimii ei, a castității și mizeriei ei, a limitelor și posibilităților de ilimitare: „de vină era doar devotamentul meu/ fără margini/ față de bărbatul ideal/ căutat îndelung în oceanele de sticlă spartă” („Ce cred eu despre Radharani”); „…te aștept, totuși, la fel de penibilă și vulnerabilă,/ ca întotdeauna,/ sub cerul cenușiu,/ sub corcodușii cu omizi” („Te aștept”). În relație cu un tu masculin, femeia poate deveni mediator, preluând funcția unui spațiu către („sunt cărarea căutărilor tale”).
Poeziile de maximă concentrare ale Irinei Lazăr, cum sunt, de pildă, „Paradox” sau „Venus” („Pe muntele lui Venus/ rana făcută de tine/ e doar o gură flămândă/ prin care te chem”), se pretează interpretărilor de diverse niveluri, în funcție de stabilirea posibilului adresant (bărbatul, cititorul, Creatorul femeii?). La un nivel de suprafață, feminitatea e un rol asumat, o operațiune de selecție, de conștientizare a nexurilor cauzale: „…număr cenușa bărbaților mei consumați/ autoincendiați/ voluptoși, bine dotați/ dulci/ apoteotici/ jalnici/ subtili/ vicioși/ nebuni/ și o arunc în cele patru direcții” („Cenușa bărbaților mei”), iar masculinitatea – o unitate de contact ce aparține lumii și trebuie întoarsă lumii imediat după consumarea actelor de iubire la fel de mistuitoare ca și cele de creație: „Când te iubesc nici nu greșesc/ nici nu mi-e milă de tine” („Jurnal de pe Pluto (unu)”); „Mi-am consumat cartela spre rai, scriind pe ea/ un poem erotic” („Mi-am ratat șansele”).
Femeia își raportează masculinitatea în diverse moduri, uneori contradictorii. Alteritatea masculină tutelară, opusă și complementară, o determină la atitudini paradoxale, o face să renunțe la formulele unilaterale ale iubirii (doar fizică/ doar sufletească), care strică echilibre greu de menținut, prin eliberarea de sub voința masculină, de sub forță, presiune, autoritate:„ți-am întors spatele și nu te-am iubit/ deși ai vrut să dormi pe oasele mele/ deși ai vrut să-mi scrii o prefață/ deși… ai strigat odată la mine/ să mă urc într-un pat/ și să nu înțeleg” („Nu te-am iubit”). Pe de altă parte, o obsedantă stare de inutilitate revine după fiecare contact energetic cu tu: „mă usuc ca o stea de mare/ pe umărul tău drept/ în fericirea ta ambiguă mă ignori…” („Masochism patru”).Acestea determină, în fine, o evoluție a raportării fizice prin spațiere. În asociere cu structura cărții, în „Geometrie plană”, eu și tu ar presupune„figuri” aflate pe același plan, pe când în „Geometrie în spațiu” ele se plasează în planuri diferite și pot fi percepute în cu totul alte dimensiuni. Are loc, prin urmare, o modificare a viziunii asupra lumii și a modalităților de raportare la elementele ei.
Distanțarea de masculin echivalează cu apropierea de sine. Relaționarea personajului liric cu sine se reflectă pronunțat în textele intitulate „Masochism”. Exteriorizarea energiei feminine are efect de bumerang, ea e conștientă de faptul că efectele acțiunilor se îndreaptă contra ei însăși: „fanteziile mă târăsc după ele/ le ajung din urmă și mă ascund/ atunci îmi imaginez că sunt un cer înstelat/ peste pământul trupului meu.” („Masochism doi”). Jocul erotic, tratat și ca formă de masochism („Port clopoței la gât, mă joc cu tine/ până dimineață când vin roiuri de albine/ să ne înțepe, atunci ne ascundem sub pat, invocăm spirite extraterestre/ să ne scoată din amorțeală…” („Masochism cinci”), e o improvizație mentală benefică și în același timp dăunătoare, asociată fanteziei creatoare.
Poemul generic presupune o unitate de vârf în acest sens, concentrând stări simultane de extaz și disoluție: „în fiecare zi îți flutur dezmățul meu/ de molie întoarsă pe dos/ (…) sunt amanta ta de fiecare zi, sunt distrusă sistematic/ de emoții puerile/ noaptea când îmi strâng la piept puterile/ constat că sunt mai tari ca apa/ subliniază-mă cu roșu/ și adu-mi capul mai aproape de spânzurătoare.” („Subliniază-mă cu roșu”). Poezia reflectă coexistența, în interioritatea feminină, a unor viziuni, stări, tendințe contradictorii, care funcționează conform legii eternei perpetuări. Întreg volumul „Subliniază-mă cu roșu” este, așadar, un îndemn (o provocare?) din partea Irinei Lazăr de a descoperi reprezentările poetice ale feminității, dar și particularitățile feminine ale poeticității.
